Ion Cristoiu: Cine e responsabil de imaginea României în lume?

Ion Cristoiu

Ion Cristoiu: Ce ştie un american, fie el şi preşedintele Truman, despre o ţară precum România? Un clişeu de istorie naţională: că au asuprit-o turcii!

În dialogul cu Diana Turconi, publicat la Editura Du Style sub titlul Eu sunt ţinta (1996), Geo Bogza povesteşte o anecdotă:

„Devenit preşedinte al Statelor Unite, în urma morţii lui Roosevelt, Henry Truman, vrând să arate că este la curent chiar şi cu istoria celor mai mici ţări, a pus această întrebare lui Mihail Râlea, care îşi prezenta scrisorile de acreditare în calitate de ambasador al ţării noastre. Iar acesta i-a dat un răspuns pe măsură.

Deci:

– Vă mai persecută turcii?

– Domnule Preşedinte, situaţia s-a mai ameliorat!”.

Se non è vero è bene trovato. Dacă nu e adevărat, e cel puţin bine găsit. Anecdota ilustrează perfect cunoaşterea de către un american a unei ţări mici, precum România, cartier din marele şi veselul târg al Balcanilor. La fel de convingătoare e şi cea folosită de R.G. Waldeck în volumul Athénée Palace, un roman-reportaj apărut în SUA şi Marea Britanie, în 1942, despre o întâmplare de după Revoluţia din 1848:

„Ion Brătianu circula prin Paris străduindu-se să trezească interesul liberalilor parizieni pentru concepţia sa asupra «miracolului unei Franţe danubiene la fel de uimitoare ca miracolul Franţei canadiene înconjurată de asupritori străini». Dar, oricât ar fi vrut liberalii parizieni să se arate cuprinşi de entuziasm, cunoştinţele lor asupra acestor regiuni îndepărtate erau foarte nebuloase. Monsieur Bastide, care era atunci ministrul de Externe francez, primindu-l pe tânărul Brătianu în audienţă, a întrerupt elocventa expunere a programului său politic, întrebând: «Pardon, monsieur, care este capitala ţării dumneavoastră?». «Bucureşti, excelenţă». «A, Buhara? Aţi spus Buhara? Vă rog, continuaţi»”

Athénée Palace are drept autoare pe corespondenta săptămânalului american „Newsweek” la Bucureşti, în 1940. Redescoperit prin varianta românească din 2000, textul foloseşte anecdota pentru a reliefa necunoaşterea României în Occident. Amândouă anecdotele trimit la eterna problemă postdecembristă: cum e ştiută ţara noastră în lume. E o chestiune care răsare automat, asemenea unui Hopa-Mitică de tablă, când în presa occidentală apare un articol denigrator al plaiurilor mioritice sau când se prezintă pe ecranele bucureştene un film aiuristic despre realităţile româneşti.

Cu mulţi ani în urmă, o astfel de peliculă a stârnit vârtejuri de indignare pe meleagurile noastre. Se intitula „Averea Dracului”. Nici n-a apucat să apară cunoscutul The End, că filmul canadian a şi fost subiect de indignare. Producţia a fost considerată o gravă insultă la adresa patriei noastre dragi. N-au lipsit, cum se întâmplă la astfel de momente, acuzaţiile de deformare a adevărului, dar mai ales de interes al cercurilor ostile României. „Averea Dracului” propunea o viziune sumbră asupra vieţii noastre postdecembriste. Teza fundamentală: în România tranziţiei nu s-a schimbat nimic faţă de perioada Ceauşescu. Pentru a o dovedi veritabilă, autorul a convocat un întreg arsenal de mijloace, între care rolul de frunte l-a ocupat imaginea ruptă din context şi dublată de un comentariu părtinitor. Lume amărâtă se găseşte peste tot în Est. Realizatorul filmului a decupat însă dintr-o realitate românească mult mai complexă fragmente cu cerşetori, oameni abulici, gesturi mizere. Exploatarea imaginii în vederea unui scop atinge, în dese momente, perfecţiunea. O privire în gol pe geamul din spate al unui autobuz e astfel prezentată încât să dea impresia de popor zăvorât într-un uriaş lagăr de concentrare. Tendenţiozitatea filmului nu se oprea însă aici. Ea trecea mai departe în planul extrem de hazardat al viziunii globale asupra României. Secvenţe, comentarii, dialoguri – se uneau toate, pentru a ţese o atmosferă neagră, de popor pe cât de sărman, pe atât de troglodit. Cu o astfel de viziune n-are rost să polemizăm. Intră în conflict nu numai cu realităţile trăite, dar şi cu bunul simţ elementar. Colectivităţile, inclusiv cele naţionale, nu pot fi reduse drastic la câteva note schematice. Nu există colectivităţi proaste şi colectivităţi inteligente. Peste tot se întâlnesc proşti şi deştepţi, grobieni şi subtili, analfabeţi şi cultivaţi. Nici măcar din punct de vedere cultural o apreciere globală nu e posibilă. Culturile nu pot fi ierarhizate. Raportarea unei culturi are ca punct de vedere absolutul şi nu o altă cultură. Sub acest unghi, un trib pierdut în imensitatea Africii stă pe acelaşi plan cu glorioasa Franţă. Fiecare poate considera că valorile sale culturale sunt unice în eternitate.

Cum se explică astfel de filme? Am simplifica dacă le-am pune doar pe seama unei conspiraţii planetare împotriva României. Interese ostile ţării noastre există. Nimeni nu le poate contesta. Manifestarea lor mediatică e posibilă însă numai în condiţiile unei imagini deja clasificate despre România. Cum se formează ea? Printr-un proces simplu. Peste tot în lume, inclusiv în ţările puternic dezvoltate, omul de rând operează cu imagini de-a gata asupra vieţii. Cu atât mai mult se întâmplă asta în Occident, unde ritmul galopant al zilei, bombardamentul cu informaţii fac practic imposibil răgazul necesar aprofundării. În legătură cu mii şi mii de subiecte, de probleme, cetăţeanul obişnuit are opinii prefabricate, idei luate de pe raftul magazinului cu produse în serie. Istoria, geografia, viaţa unei ţări, ca şi viaţa internaţională sunt cunoscute nu sub înfăţişarea lor reală, ci sub înfăţişarea lor parţială, dacă nu chiar simplificată. Unul dintre domeniile grav afectate de acest fenomen îl constituie viaţa altor popoare. Ce ştie un occidental despre restul lumii? Puţin, foarte puţin în raport cu suprafaţa imensă şi atât de diversă a globului! Ce ştie, de exemplu, un american despre China? Populaţie numeroasă, Zidul chinezesc, revoluţia culturală şi, fireşte, Piaţa Tien An Men. Ce ştie, ca să dăm un exemplu mai aproape în timp, despre Africa de Sud? Că acolo albii şi negrii s-au căsăpit reciproc şi în văzul Planetei! Ce ştie un american, fie el şi preşedintele Truman, despre o ţară precum România? Un clişeu de istorie naţională: că au asuprit-o turcii! Imaginea fiecăruia dintre noi, cetăţeni ai lumii, despre alte ţări, se realizează astfel, printr-un proces complicat, din informaţii diverse şi contradictorii, din fragmente disparate, rupte dintr-un ansamblu complex. Un rol important în formarea unor astfel de imagini îl are frecventarea dicţionarelor, a enciclopediilor, a lucrărilor de referinţă. Vrei să ştii ce-i cu ţara asta, România? Iei de pe raft un dicţionar sau un atlas şi-l deschizi. Aici occidentalul poate găsi enorme greşeli. Unele, pur şi simplu din superficialitatea autorilor. Altele, din interesele obscure ale acestora. Un studiu tendenţios Am citit, de exemplu, un studiu consacrat ţărilor din Est. Se intitulează Histoire des pays de l’Est – Des origines à nos jours, semnat de Henry Bogdan. Publicat în 1982 şi reactualizat în 1992, la Editura Perrin, el se vrea un studiu obiectiv, ştiinţific, al istoriei ţărilor din fostul lagăr comunist. Un studiu prin care autorul intenţionează, potrivit jurămintelor din Prefaţă, „să ofere marelui public şi tuturor celor care, studenţi, profesori, jurnalişti, diplomaţi, se interesează de aceste ţări, o operă de sinteză”. Fiind printre puţinele volume dedicate temei, cel al lui Henry Bogdan are toate şansele de a fi, într-adevăr, un reper, un instrument de lucru. Un jurnalist din alte părţi ale lumii, din SUA sau din Bangladesh, un student în ştiinţe politice sau chiar un simplu cetăţean, curioşi de ce se întâmplă în Est, sau împinşi de îndatoriri profesionale, vor merge la bibliotecă şi vor cere o lucrare recentă despre această zonă a lumii. I se va recomanda, fireşte, Histoire des pays de l’Est. Nu trebuie să ne facem iluzii că respectivii ar şti prea multe despre fostele colonii sovietice. Oricum, nu mai mult decât ştie un jurnalist sau un student român despre ţările Maghrebului sau despre cele din Extremul Orient. Străinul va lua cartea, o va citi şi-şi va face din ea o părere despre ţările din Est. O părere înrădăcinată pentru toată viaţa, pentru că el n-are nici timp, nici energie să parcurgă tot ce s-a tipărit despre Estul Europei. Jurnalistul îşi va scrie toate articolele pe tema fostelor ţări comuniste plecând de la datele şi ideile cărţii. Studentul, devenit politician, diplomat sau, la rându-i, profesor, va acţiona bazându-se pe datele şi ideile obţinute din Histoire des pays de l’Est. Cartea lui Henry Bogdan (tatăl – maghiar, mama – franţuzoaică, potrivit notiţei biografice), e însă evident tendenţioasă. Sub aparenţa obiectivităţii ştiinţifice, ea se face purtătorul de cuvânt al propagandei maghiare iredentiste. Dăm, în paginile sale, peste celebrele teze ale vidului lăsat de plecarea romanilor din Dacia, ale nedreptăţii făcute la Trianon, ale măreţiei Imperiului austro-ungar. Se înţelege că toate aceste idei vor fi însuşite rapid de jurnalistul, de studentul, de simplul cetăţean din altă parte a lumii. Şi printr-o astfel de picătură chinezească, el va rămâne convins toată viaţa că românii sunt nişte rătăciţi pe aceste meleaguri, că Trianonul a fost o nedreptate, că Budapesta e buricul pământului.

Un rol însă mult mai important, decisiv chiar, îl au ziarele şi televiziunea. Şi cum acestea selectează, dintr-un şir de evenimente naţionale, numai pe cele ieşite din comun, senzaţionale, nu de puţine ori, cetăţeanul de rând îşi formează o schemă despre un popor din evenimentele neobişnuite traversate de acesta: revoluţii, lovituri de stat, regimuri dictatoriale. Astfel se explică orizontul de aşteptare al omului obişnuit. Tot ce se spune şi se scrie despre alte locuri din lume se asimilează din perspectiva imaginii anterioare, simplificate şi schematizate la maximum. Televiziunea şi presa ţin cont de acest fenomen logic. De aceea, în chip instinctiv, atât presa, cât şi televiziunea vor căuta să difuzeze reportaje, imagini care să nu contrazică preconcepţia telespectatorului sau a cititorului. De aici fatala simplificare a unei ţări în filmele de televiziune şi în reportajele din presă. Însuşi reporterul străin, sosit într-o ţară, poartă cu el povara prejudecăţilor de lectură. El se supune, incontestabil, legii potrivit căreia călătoria într-un alt loc, într-o altă zonă a lumii, nu poate fi decât o înţelegere superficială a oamenilor şi locurilor vizitate. Unul dintre cele mai interesante jurnale de călătorie din literatura română, cel al drumului făcut de Camil Petrescu la Constantinopole, jurnal publicat în 1933 sub titlul, Rapid – Constantinopol – Bioram, debutează cu această declaraţie oarecum surprinzătoare: „Nu-mi plac deloc călătoriile. Sunt superficiale toate şi uneori vulgare ca şi nişte vise ratate. Când nu poţi cunoaşte pe cei ce te înconjoară de ani şi când logodnicul şi logodnica frenetici se despart peste câteva luni cu constatarea că «nu s-au cunoscut», cum vreţi ca aceiaşi oameni să cunoască oraşele pe care le văd în două-trei luni şi oameni pe care-i întâlnesc în câteva zile?”. Avem astfel explicaţia multor bizarerii apărute despre România în presa şi la televiziunile occidentale. Oricât de inteligent, de bun profesionist ar fi un jurnalist, el va pătrunde destul de greu, dacă nu chiar deloc, în profunzimea lucrurilor de la noi. Relatările sale dintr-o lume pe care o cunoaşte doar dintro vizită sau mai multe vor sta sub semnul schemelor prefabricate, al lecturilor anterioare. Reportajele despre evenimentele din decembrie 1989 trădează clişeul „ţării lui Dracula”. Exagerarea caracterului sângeros al lui Ceauşescu, dezvăluirile aşa-zis senzaţionale despre cruzimea dictatorului, înfăţişarea de basm ieftin a teroriştilor sunt tot atâtea încercări de a vârî realitatea românească în mitul: vampiri precum Dracula. Pe bază de scheme Din punct de vedere sentimental, omul simplu funcţionează pe bază de scheme. Nu trebuie prea mare putere de pătrundere pentru a-ţi da seama că el dă crezare minorităţii în raport cu majoritatea, celui slab în raport cu cel puternic. De asemenea, cetăţeanul de rând e lesne impresionabil la dramele copiilor, ale bătrânilor neajutoraţi. Cine e responsabil de o anume imagine a României în lume? Condiţia istorică şi geografică.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro