Ion Cristoiu: Cine i-a sugerat lui Klaus Iohannis să impună alianţa PNL-PSD

  • Ion Cristoiu: Criză ministerială însemna pe vremea lui Caragiale Criză de guvern. Ceva ca acum, cînd găştile din partide nu se mai înţeleg între ele, deoarece tocăniţa bugetară e pe terminate. Aşadar, Domn Nae face trimitere la Criza de guvern actuală. Ce soluţie are Domn Nae? O coaliţie între duşmanii de pînă acum, între Liberali şi Conservatori, pentru binele ţării.
  • Ion Cristoiu: Circulă zvonul că alianţa contra naturii dintre PNL şi PSD, partide care se duşmănesc crîncen, a fost impusă de Klaus Iohannis, care i-a chemat pe liderii Liberali şi PSD-işti la Cotroceni şi le-a ordonat să limpezească „situaţiunea”.
  • Ion Cristoiu: Cine i-a sugerat lui Klaus Iohannis o asemenea soluţie? Cum cine? Domn Nae a lui Caragiale! Ce regăsim aici din ceea ce se cheamă sufletul românesc? Nevoia de stabilitate, de autoritate, nu de puţine ori contrazisă în democraţie de certurile între partide şi din interiorul partidelor. În 1901 România nu cunoscuse nici o dictatură.

Publicistul Ion Cristoiu readuce în atenţie schiţa lui Caragiale, Situaţiunea, pentru a evidenţia, în contextul negocierilor privind o alianţă de guvernare între PNL şi PSD, o trăsătură a ceea ce se numeşte sufletul românesc: nevoia de stabilitate, de autoritate, nu de puţine ori contrazisă în democraţie de certurile între partide şi din interiorul partidelor.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„Urmărind din nou schiţa televizată Situaţiunea, pentru a o posta pe Jurnalul meu video la rubrica Blestemaţi de a fi ca în Caragiale, am tresărit dînd de o părere zisă de Domn Nae la bere, în aşteptarea moaşei care să-i spună dacă nevastă-sa a născut băiat sau fată:

<— Lasʼ că şi guvernul… Dumnezeu îl ştie şi pe el, care toate gazetele urlă în fiecare zi despre criza ministerială, pentru că nu se-mpacă, şi numa intrigi şi la conservatori şi la liberali, în loc să facă un guvern de coaliţie, cu toţi bărbaţii de stat, care să le zică regele, mă-nţelegi, serios: vă ordon pentru ca să limpeziţi situaţiunea, fincă aşa nu poate pentru ca să meargă, ca dumneata să tragi încolo şi dumnealui încoace, fiincă, niciodată nu s-a-ntîmplat în alte ţări, nici pe vremea fanarioţilor, putem pentru ca să zicem, nici înainte de independenţă, în detrimentul prestigiului, care trebuie toţi să lupte, dacă e vorba să aibă pretenţii de oameni politici… Dumneata nu vezi, cu chestia economiilor…>

Tresar de îndată.

Criză ministerială însemna pe vremea lui Caragiale Criză de guvern. Ceva ca acum, cînd găştile din partide nu se mai înţeleg între ele, deoarece tocăniţa bugetară e pe terminate. Aşadar, Domn Nae face trimitere la Criza de guvern actuală. Ce soluţie are Domn Nae? O coaliţie între duşmanii de pînă acum, între Liberali şi Conservatori, pentru binele ţării. O coaliţie impusă de Rege care trebuie să-i cheme la Cotroceni şi să le poruncească să limpezească Situaţiunea.

Circulă zvonul că alianţa contra naturii dintre PNL şi PSD, partide care se duşmănesc crîncen, a fost impusă de Klaus Iohannis, care i-a chemat pe liderii Liberali şi PSD-işti la Cotroceni şi le-a ordonat să limpezească <situaţiunea>.

Cine i-a sugerat lui Klaus Iohannis o asemenea soluţie? Cum cine? Domn Nae a lui Caragiale!

Ce regăsim aici din ceea ce se cheamă sufletul românesc? Nevoia de stabilitate, de autoritate, nu de puţine ori contrazisă în democraţie de certurile între partide şi din interiorul partidelor. În 1901 România nu cunoscuse nici o dictatură. Nici pe cea carlistă, nici pe cea antonesciană, nici pe cea comunistă. Şi totuşi domn Nae visează o dictatură ca-n Rusia:

<— Ştii ce-ar trebui la noi? zice Nae.

— Ce?

— O tiranie ca în Rusia… Nu mai merge, mă-nţelegi, constituţia, care aceea ce vezi că se petrece, nu poţi pentru ca…>

Să recapitulăm.

Autorul, Caragiale, potrivit unui truc al scriitorului, cel de a se plasa drept personaj narator şi din cauza asta dispus să fie victima românismului, întruchipat de Ionel, care-i toarnă dulceaţă în galoşi, dar şi de Domn Nae, care-l asaltează cu părerile sale, stă într-o berărie. Deşi se numeşte Caragiale, personajul narator e un brav român. La unu noaptea, cînd oamenii cu serviciu dorm pentru a se trezi a doua zi de dimineaţă, el stă pe o terasă în aşteptarea cuiva cu care să trăncănească:

<A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după miezul nopţii, parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul… să respirăm. Stau în faţa unui local de noapte, o mică berărie, şi fiindcă am poftă de vorbă, aştept, nu cumva o pica vreun alt bucureştean iubitor ca mine de aer curat, să respirăm împreună: dacă o durere împărtăşită e pe jumătate uşurată, desigur o bucurie în doi e îndoită.>

Caragiale îl ia peste picior pe Domn Nae, pentru că ţine teorii politice prin berării aşteptînd să-i nască nevasta, dar nici el nu e mai breaz. Domn Nae, care îi expune părerea sa asupra Situaţiunii, e aşteptat ca partener de trăncăneală despre politică. Opiniunea lui Domn Nae concretizează o trăsătură a poporului român:

Exagerarea dificultăţilor social-politice sub semnul unui pesimism superficial, de dramoletă.

Domn Nae vine de la berării ( a fost pe la mai multe) unde le-a zis amicilor părerea lui despre Criză:

<— Ce mai nou?

 — Prost, monşer… Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă… S-a isprăvit… E ceva care poţi pentru ca…

 — Lasă, Nae, că se mai şi exagerează…

 — Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu ştiţi, care, mă-nţelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înţeleg şi eu atîta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cînd te gîndeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza!…

 Nae, foarte afectat, bea paharul lui de bere pînă-n fund, apoi, după ce oftează adînc:

— Eu pot pentru ca să-ţi spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău! dar ştii?… foarte rău!! foarte rău!!! pentru ca să ajungem să vedem ţara mea, care era peste putinţă ca să prevază cineva o situaţiune foarte tristă, fiindcă le-am spus şi dumnealor…

 — Cari dumnealor?

 — Dumnealor cu cari am fost; zic: pot pentru ca să spui că nu se poate ceva mai trist, ca să vie un moment orişicît ai zice, cînd vezi că bate falimentul la uşe şi nu mai e nici un patriotism…>

Prin Domn Nae Caragiale surprinde şi un alt nărav de esenţă al românului:

Trăirea politicii în chip dramatic:

<Nae face o figură foarte mîhnită; e aşa de obidit, încît ai crede că vrea să plîngă.>

Pesimismul său e în polemică făţişă cu optimismul guvernamental:

<— Bine, Nae — zic eu — nu trebuie să fie omul aşa de pesimist. Lucrurile or să se-ndrepte… este o recoltă admirabilă.

 Nae, schimbînd figura şi zîmbind cu compătimire de ignoranţa mea:

 — Ce recoltă, nene, ce recoltă? Dumneata n-ai văzut rapiţa?

 — N-am văzut-o, că n-am fost pe-afară.

 — Apoi vezi!… Rapiţa, moft!

 — Ei! moft.

 — Fireşte că moft, că nu poate pentru ca să dea nici patruzeci de milioane, şi dumnealor, mă-nţelegi, lucru mare! parc-a apucat pe Dumnezeu de-un picior cu rapiţa, care o să poată dumnealor pentru ca să ia două chile la pogon… Ai văzut acuma? unde sunt o sută cinzeci de milioane, care se lăuda?

 — Bine, daʼ numai rapiţa e?… daʼ grîul?… daʼ porumbul?… da’ alelalte?>

La ce situaţiune concretă face trimitere Domn Nae, cunoscută şi autorului?

Acţiunea, cum s-a zice într-o teză la Română de pe vremuri, se petrece în vara lui 1900.

Pînă la 7 iulie 1900 a fost un Guvern Conservator condus de George Gr. Cantacuzino. De la 7 iulie 1900, a fost un guvern tot Conservator, condus însă de PP Carp. Criza ministerială invocată de Domn Nae ne-ar îndreptăţi să vorbim de Guvernul Cantacuzino, minat de disputa dintre Junimişti şi Conservatori, dar mai ales de ofensiva grupării lui Take Ionescu, un fel de USR al vremurilor respective. Chestiunea cheltuielilor nebuneşti trimite la tema Liberalilor, aflaţi în Opoziţie, care prevăd drept soluţie a Crizei deficitului bugetar enorm trecerea la economii bugetare sîngeroase. La un moment dat Domn Nae se referă la Disconto:

 <Nae, iritat, maimuţindu-mi tonul:

 — Daʼ cuponul de iulie? Daʼ cuponul de septemvrie? daʼ cuponul de noiemvrie? daʼ alelalte?

 — O să le plătim.

 Nae, încărcînd tonul:

 — O să le plătiţi! Cu ce o să le plătiţi? Nu te mai lipeşti de Disconto…

 — Ce-i aia?

 — Aia-i aia, care ştii dumneata de cîte ori am spus eu, că o să se-nfunde odată cu cheltuielile nebuneşti, care pot pentru ca să zic că nici o ţară nu s-a mai întîmplat, pentru ca să vie şi să zică la un moment: nu mai am drept ca să mă împrumut fără voia dumitale! care atunci însemnează ca nu mai eşti independentă nici la tine acasă, după ce ţi-ai vărsat sîngele ca să ajungem pentru ca să aibă fortificaţii şi să poţi zice la un moment dat: pînă aci! nu permit!>

Disconto, despre care Domn Nae a auzit dar nu prea ştie cu ce se mănîncă, e Banca Diskonto de la Berlin, instituţia la care apelau guvernele conservatoare pentru banii necesari deficitului bugetar. Despre iresponsabilitatea apelului la banca germană pentru împrumuturi în vederea unor cheltuieli nesăbuite, Nicolae Iorga scrie în Supt trei regi, punînd pe seama lui Carol I nebunia construcţiilor faraonice:

„Germania lui Bleichroder a societăţii Diskonto-Gesellschaft era acolo pentru a ne servi, nu atîta ca omagiu faţă de marele realizator german în România care era regele, cît pentru a ne lega astfel şi mai strîns de alianţa Centralilor de care ajunseserăm a atîrna în totul. «Robinetul» curgea astfel la orice atingere, şi niciun ministru de Finanţe, de la priceputul bancher Menelas Ghermani, introducătorul etalonului unic de aur, încoace, nu pregeta să se adreseze la dînsul. Unul din ei, tînăr pe la 1890, spunea chiar, într-o societate particulară, cu un aer de dezinvoltură, că, «dacă-ţi trebuie bani, iei: de unde poţi, în ce condiţii poţi, iar urmaşii vor căuta ei să se descurce».”

Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro