• Ion Cristoiu: Căutînd amintiri despre debutul meu în presa democratică (Observator, ianuarie 1990) am dat în interviul de o carte, acordat lui Iftime, peste acest citat: „La noi comunismul a îmbătrînit odată cu Ceauşescu? Cred că da.”
• Ion Cristoiu: Cîtă dreptate aveam atunci, în 1992! Comunismul s-a prăbuşit, pentru că dispăruseră comuniştii. Comuniştii adevăraţi, desigur. Se nomenklaturizaseră cu toţii! Adevărul e valabil şi pentru partidele de azi.
• Ion Cristoiu: În clipa cînd devin partide de administraţie – cum le spunea Nae Ionescu partidelor concentrate exclusiv pe guvernare, după ce parvin la putere, uitînd că forţa lor, forţa care le-a adus la cîrma ţării, a stat tocmai în viaţa politică intensă, vie, ele mor ca partide şi deseori pierd puterea.

Important. Sîmbătă seara, în chioşc, la Găgeşti. Am terminat de împachetat în valize. A doua zi, dimineaţă, mă pun în mişcare spre Bucureşti. Stau de vorbă cu Andrei. Cu valizele pe masă, în timp ce cîinele, făcut curios de tipii care discută în picioare, luminaţi de neonul fără milă, se uită la noi prin uşa deschisă, dînd din coadă ca orice linguşitor, vorbim despre Napoleon. Fratele e fan şi prin asta un cunoscător imbatabil al Împăratului. Ştie pe de rost marile bătălii, spre deosebire de mine, care ştiu doar Waterloo, recunoaşte rapid orice tip din jurul lui Napoleon. Eu, care nu sînt atît de fan, susţin mai departe, confirmat şi de cartea lui Villepin, că Revenirea din Elba era fatal să fie curmată de Waterloo. Andrei susţine, urmîndu-l pe Zweig, că istoria lumii ar fi arătat altfel dacă Napoleon învingea la Waterloo. Marxist în materie de Istorie, eu cred însă că victoria ar fi amînat sfîrşitul. Hugo crede şi el în fatalitatea eşecului. Scriitorul francez o pune pe seama Destinului. Eu o pun, ca şi Marx, pe seama legităţii. Pînă la urmă, Napoleon ar fi abdicat din nou. De data asta compromis, deoarece aruncarea Franţei într-un nou efort de jertfă de sînge ar fi dus la revolte interne. Prin Waterloo, Napoleon moare frumos. Şi asta e singurul lucru important pentru un Bărbat istoric.

Observaţie. Căutînd amintiri despre debutul meu în presa democratică (Observator, ianuarie 1990) am dat în interviul de o carte, acordat lui Iftime, peste acest citat:

„– La noi comunismul a îmbătrînit odată cu Ceauşescu?

– Cred că da. Eram la Arad cînd a fost faimoasa demonstraţie de la Praga din septembrie 1989. Nici acuma n-am uitat. Cei de la Arad prindeau posturi străine de televiziune. Se transmitea în direct de la Budapesta. Acolo era deja parlament democratic şi-i vedeam pe ăia vorbind ore în şir. Noi, care eram obişnuiţi cu Marea Adunare Naţională, ne făceam cruce. A venit în acel timp vestea cu demonstraţia de la Praga. Eram în cameră cu mai mulţi critici şi ziceam: «Domnule, comuniştii unde sînt? Au venit anticomuniştii şi au făcut demonstraţii. Bun. Dar comuniştii? Ei de ce n-au venit să facă o contrademonstraţie?» Şi, de fapt, în întrebarea mea retorică însemna că nu mai erau comunişti, nu mai credea nimeni. Aici era nebunia. E adevărat, nu se exagerează, nu mai credea nimeni în comunism, de-aia s-a prăbuşit.”

Cîtă dreptate aveam atunci, în 1992! Comunismul s-a prăbuşit, pentru că dispăruseră comuniştii. Comuniştii adevăraţi, desigur. Se nomenklaturizaseră cu toţii! Adevărul e valabil şi pentru partidele de azi. În clipa cînd devin partide de administraţie – cum le spunea Nae Ionescu partidelor concentrate exclusiv pe guvernare, după ce parvin la putere, uitînd că forţa lor, forţa care le-a adus la cîrma ţării, a stat tocmai în viaţa politică intensă, vie, ele mor ca partide şi deseori pierd puterea.

*

Zicere. Pamfil Şeicaru despre presă:

„Ziarul acesta [Curentul] nu a fost înfiinţat pentru a mîngîia slugarnic bătrîne tîrtiţe boşorogite. (…) La un ziar o gîndire cu cît are un mai puternic accent de independenţă, cu cît se mişcă mai impetuos pe linia intransigenţei cu atît radiază o influenţă mai amplă. Nu avem de menajat nimic, nu avem alte obligaţii în afară de cele contractate faţă de cititorii noştri, credincioşi colaboratori tăcuţi şi animatori fecunzi ai scrisului nostru. Şi cititorii ne vor neînduraţi, cu scrisul aspru, cu verbul aprig şi invectiva ca un şuier de cravaşă. În scrisul nostru înfierbîntat de o sănătoasă vigoare morală, cititorii noştri se regăsesc, prin scrisul nostru respiră propria lor revoltă. (…) Pe oamenii politici nu-i urmărim numai cu bufoneria ambiţiilor date bezmetic în spectacol, îi urmărim şi în răul lor care-l provoacă neruşinarea lor. Şi curajul nostru îndrăznesc să-i opună cîteodată o miorcăită plîngere urmată de o dare în judecată. Sînt pentru noi prilejuri de a măsura succesul nostru, cei cravaşaţi se tînguiesc, fac apel la justiţie, căci – fireşte – noi calomniem”. (P. Şeicaru, Besofonul ofensat, „Curentul”, 31 ianuarie 1928)

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Citește și

• Travis Scott a fost eliberat din arestul poliției, după o altercație în Paris
• LIVE UPDATE. Război în Ucraina, ziua 900. Incursiunea transfrontalieră a Ucrainei este văzută ca o replică tactică la câștigurile uriașe ale Rusiei
• LIVE UPDATE. Război în Israel, ziua 310. Kamala Harris cere o „investigație credibilă” privind abuzurile sexuale din închisorile israeliene