Ion Cristoiu: Cu ce ne-am ales din Cucerirea Odessei? Nici măcar cu dreptul de a aniversa Cucerirea

• Ion Cristoiu: Chiar dacă ruşii plecau din România, chiar dacă am fi avut un regim democratic, tot ne-am fi întrebat, după primul bilanţ al pagubelor umane şi materiale: De fapt cu ce ne-am ales? Basarabia şi Bucovina le-am pierdut. Tot ce-am mai luat din Rusia cucerită a trebuit să dăm înapoi.
• Ion Cristoiu: Am lăsat în stepele ruseşti zeci de mii de morţi. Mult mai grav, atingînd tragismul, chiar şi faptele de vitejie gratuită nu le putem invoca, nici măcar aminti. De cîte ori am aniversat după 1989 cucerirea Odessei? De cîte ori am consemnat măcar într-un ziar, de la o tribună căderea Sevastopolului?
• Ion Cristoiu: În 2011, Ruşii au aniversat 70 de ani de la debutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. În 2011, spre singulara mea indignare, în timp ce Ambasada Rusiei la Bucureşti organiza un simpozion despre Marele Război de Apărare a Patriei, noi n-am avut curajul nici măcar să rostuim un simpozion al Secţiei de istorie a Academiei.

1. Pe măsură ce citesc despre jertfa şi vitejia românilor la Odessa, la Sevastopol, la Anapa, mă întreb: Şi care a fost afacerea? După Războiul din 1877 am cîştigat Independenţa. Au murit mulţi oameni, dar nu degeaba, putem spune. La finele Primului Război Mondial aveam România Mare. Jertfa de sînge a meritat. Dar după Războiul Sfînt ce-am avut? Ne-am dus pînă la Elbrus şi Stalingrad, am avut zeci de mii de morţi, am trăit spaimele războiului. Şi după aia ce-am făcut? Am luat-o la goană înapoi. Nici măcar morţii n-am putut să-i luăm cu noi. Şi nu mă refer, vorbind de Ce afacere am făcut? la cucerirea de către ruşi. Chiar dacă ruşii plecau din România, chiar dacă am fi avut un regim democratic, tot ne-am fi întrebat, după primul bilanţ al pagubelor umane şi materiale:

De fapt cu ce ne-am ales? Basarabia şi Bucovina le-am pierdut. Tot ce-am mai luat din Rusia cucerită a trebuit să dăm înapoi. Am lăsat în stepele ruseşti zeci de mii de morţi. Mult mai grav, atingînd tragismul, chiar şi faptele de vitejie gratuită nu le putem invoca, nici măcar aminti. De cîte ori am aniversat după 1989 cucerirea Odessei? De cîte ori am consemnat măcar într-un ziar, de la o tribună căderea Sevastopolului? În 2011, Ruşii au aniversat 70 de ani de la debutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. În 2011, spre singulara mea indignare, în timp ce Ambasada Rusiei la Bucureşti organiza un simpozion despre Marele Război de Apărare a Patriei, noi n-am avut curajul nici măcar să rostuim un simpozion al Secţiei de istorie a Academiei.

2. Găsesc timp pentru a mă uita mai pe îndelete la cărţile cumpărate de la anticarul din Piaţa Amzei, cel de la Tîrg şi nu cel obişnuit, din colţul dinspre stradă al Florăriei. E un volum format mare, niţel flenduros, pentru că a apărut în 1913, dedicat împliniri a 25 de ani de existenţă a ziarului Adevărul. Dacă mă gîndesc că Adevărul a apărut neîntrerupt (cu excepţia anilor 1916-1919) pînă în ianuarie 1938, cînd l-a interzis Octavian Goga, pe motiv de presă ”jidovită din Sărindar”, mă întreb dacă vreodată Evenimentul zilei v-a sărbători 49 de ani de activitate neîntreruptă. Zic neîntreruptă, deoarece după Război, Adevărul reapare, la fel de interesat de drepturile omului, mai puţin independent, numărîndu-se printre puţinele gazete în care mai putea citi şi despre Opoziţie, intrînd în agonie după proclamarea Republicii şi murind neştiut, ca toţi cei în agonie de mult timp, în 31 martie 1951. Deocamdată, Evenimentul zilei va sărbători anul acesta 30 de ani de existenţă. Mai are 19 de ani de apariţie neîntreruptă pentru ca concura Adevărul.

E Adevărul din 1913! Volumul se înscrie în seria apariţiilor editoriale tipice marilor cotidiane dinainte de Al Doilea Război Mondial. Redacţia sărbătorea o aniversare prin cărţi dedicate activităţii de pînă atunci. Reţin că volumul are multe file netăiate şi dintr-o ochire poza lui Alexandru Cuza-fiul, ilustraţie la articolul Campaniile Adevărului Pentru Republica română.

3. Din volumul Evocări ( Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1954) îmi atrage atenţia articolul lui Sadoveanu, Importanţa mondială a literaturii ruse şi sovietice. Despre importanţa asta a mai scris Sadoveanu şi în Lumina vine de la Răsărit, din 1946. Articolul din Evocări e datat 1948. Ceea ce mă face să cred că stă sub semnul saltului făcut de PCR de la democraţie la lupta de clasă. Ar trebui să văd dacă e acelaşi articol din 1946, dar cu unele modificări sau dacă e unul nou. Îmi notez pe ultima pagină, în vederea păstrării în memorie, pasajul în care Sadoveanu scrie negru pe alb despre contribuţia romanelor poliţiste la propagarea ideologiei imperialiste. Mai încolo, marele Sadoveanu, un scriitor care venea din interbelic, şi nu de pe islaz, descoperit de Scînteia la Suflet popular, pune afacerea sentimentală în urma căreia a murit Puşkin în duel cu filfizonul franţuz pe seama unei conspiraţii ţariste, menite a înăbuşi un critic al realităţilor ruseşti din vremea sa! Citind bazaconiile astea şi comparîndu-le cu publicistica interbelică a lui Sadoveanu, mă întreb dacă le scria Sadoveanu sau altcineva. Eu cred că le scria Sadoveanu. Avea însă teama păcătosului de a nu fi pedepsit de noua orînduire şi atunci, spre deosebire de Călinescu, care-şi susţine originalităţile, el, Sadoveanu, face toate concesiile imbecile. L-aş compara cu vechii bolşevici din timpul Terorii staliniste, cei care, sfărîmaţi de tortură, dar şi prăbuşiţi sufleteşte de singurătate, cedau şi mărturiseau pînă şi chestii pe care anchetatorii nu le ceruseră.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro