- Ion Cristoiu: Ce scriu publiciştii români unii despre alţii. Ion Vinea despre Stelian Popescu în tableta Doi cumetri, Cuvîntul liber, 7 martie 1925: „Asociaţiunile de presă vor fi chemate să judece pe Stelian Popescu, om de rînd şi prost, săltat prin gimnastica sexuală, din patul văduvei rele de muscă, pe frontispiciul unui mare ziar…” .
- Ion Cristoiu: Cei ce ştiu cîte ceva despre presa interbelică vor sesiza imediat că Ion Vinea reia fără să clipească zvonurile despre cum a ajuns Stelian Popescu proprietarul Universului.
- Ion Cristoiu: .Deşi e vorba de un om viu, de un coleg de breaslă pînă la urmă, tînărul publicist scrie despre Stelian Popescu ca despre un picior de scaun, care nu tresare nici dacă-l rupi.
Ion Cristoiu: Ce scriu publiciştii români unii despre alţii. Ion Vinea despre Stelian Popescu în tableta Doi cumetri, Cuvîntul liber, 7 martie 1925: „Asociaţiunile de presă vor fi chemate să judece pe Stelian Popescu, om de rînd şi prost, săltat prin gimnastica sexuală, din patul văduvei rele de muscă, pe frontispiciul unui mare ziar…” .
Advertisment
Ce scriu publiciştii români unii despre alţii. Ion Vinea despre Stelian Popescu în tableta Doi cumetri, Cuvîntul liber, 7 martie 1925:
„Asociaţiunile de presă vor fi chemate să judece pe Stelian Popescu, om de rînd şi prost, săltat prin gimnastica sexuală, din patul văduvei rele de muscă, pe frontispiciul unui mare ziar, şi să-l pedepsească, fiindcă a nesocotit cea mai de seamă lege a noii sale meserii: legea secretului profesional. Este cea dintîi mai violentă coliziune a fostului fante cu realitatea. Printr-însa, campionul nocturn al luptelor Theodorei (moştenitoarea cu imperial nume bizantin şi pofte) – va învăţa că e mai grea ispravă să lucrezi la o masă de scris decît să călăreşti bideul unei babe. Deosebirea dintre un condei şi o camulă, dintre un tuş tipografic şi pomada mercurială sau vaselină, dintre o coală de hîrtie şi pielea zbîrcită a unei sexagenare, dintre o călimară şi cavităţile iritabile ale acesteia, se va lămuri, în fine, ochilor lui deprinşi cu clar-obscurul. Şi neasemănările dintre epoci se vor preciza luminilor lui confuze. Stelian Popescu va fi aflat, în lecturile lui afrodisiace dintre perini, că în Antichitate denunţătorul, ţinut într-o relativă sobornicească stimă, se numea sicofant – mîncătorul de smochine.
Recomandări
Că astăzi, însă, sentimentul public oferă sicofantului, în loc de smochine, fructul animal potrivit stercorarei fapte, directorul «Universului», foarte curînd, o va simţi.
Dar nu e vorba numai de a isca într-un stomac de struţ, ca al acestui, unic în felul său, Popescu, leşinul penibil şi crampa dezgustului de sine. Cariera sa romantică ni-l arată răzbind prin încercări mai rebutante, mai pestilente şi mai prelungite decît acest sfert de oră de îngurgitare, infectă, o recunoaştem, dar, în definitiv, pasivă, a consecinţelor propriei sale abjecţiuni. Nu pentru cîteva infernale clipe de martiraj, pe care zdravăna rînză a Stelianului le va străbate cu un stoicism demn de altă cauză, s-a dezlănţuit, sub porunca indignării generale, o campanie de presă şi o agitaţie cu totul disproporţionată, dacă scopul n-ar fi decît o vindictă şi o veştejire. Sănătatea nepreţuitului Theodorei şi buna-i dispoziţie, încîntătoare pe vremuri, s-ar restabili cu o promptitudine de miracol. Rasputinul nostru posedă arta naţională de a se uşura sufleteşte, cu două degete aventurate în fundul gîtului. Gîdiliciul acesta etic şi asanator e una din supremele voluptăţi ce i-au mai rămas. După un asemenea oficiu, cu replică instantanee din adîncuri, valoarea combativă a d-lui Popescu ar rămîne intactă şi ospăţul copios poate reîncepe.”
Cei ce ştiu cîte ceva despre presa interbelică vor sesiza imediat că Ion Vinea reia fără să clipească zvonurile despre cum a ajuns Stelian Popescu proprietarul Universului. Deşi e vorba de un om viu, de un coleg de breaslă pînă la urmă, tînărul publicist scrie despre Stelian Popescu ca despre un picior de scaun, care nu tresare nici dacă-l rupi.
*
Ciudăţenii napoleoniene. De pe Kindlle descarc, prin cumpărare, Napoléon et la derniére campagne. Les Cent-Jours. 1815, de Jacques Olivier Boudon, apărută la Armand Colin în 2015, din cîte-mi dau seama cea mai bună carte despre Waterloo, deoarece descrie, în chip aproape didactic, fatala confruntare dintre Napoleon şi Întreaga Europă. Îmi notez rapid decizia Congresului de la Viena din 15 martie 1815 prin care Împăratul e scos în afara legii. Cartea surprinde izolarea lui Napoleon în plan european. Orice tentativă a sa de a rupe ce-a de a şaptea Coaliţie se soldează cu un eşec. În acelaşi timp Fouché se apucă de jocul dublu tipic personalităţii sale. Rămîne una din marile ciudăţenii ale Istoriei opţiunea lui Napoleon pentru acest personaj în postul de Ministru al Poliţiei. Singura explicaţie rămîne faptul că Revenirea a fost prea repede şi că Europa unită împotriva sa nu-i mai dau lui Napoleon timp de a-şi consolida puterea prin descoperirea unor noi oameni. Ca şi la Waterloo, el se vede obligat să apeleze la oameni vechi, mulţi dintre ei dublu trădători, sau la oameni ghftuiţi deja care au nevoie de linişte pentru a-şi consuma luxul şi nu de războaie, pentru a se schilodi. Sînt tot mai tentat să compar pe Napoleon din Cele O sută de zile cu Hitler, fie şi pentru că Hougoumont e un Stalingrad în mic.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro
Partenerii noștri