• Ion Cristoiu: Mă conving încă o dată că înţelegerea poporului român e imposibilă fără lectura bucăţii lui Caragiale Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Ce m-a uimit de fiecare dată cînd am recitit-o a fost incredibila legătură cu eterna realitate românească.
  • Ion Cristoiu: Indiscutabil, Conu Leonida e un imbecil. Teoriile sale de politică internă şi externă stau sub semnul unei evidente puţinătăţi a minţii. Iată teoriile sale despre Garibaldi: „LEONIDA: Ce te gîndeşti dumneata, că a fost aşa un bagadel lucru? Fă-ţi idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră naţiunea română(…)”
  • Ion Cristoiu: Conu Leonida se referă la un eveniment petrecut în realitate: Debarcarea lui Cuza la 11 februarie 1866. Nimic însă de ce delirează el în materie de ecou al evenimentului nu s-a întîmplat în realitate. Nici sărbătorirea abdicării, nici scrisoarea lui Garibaldi. Invocarea lui Garibaldi, chiar dacă stîlcit, are o explicaţie.

Criză politică. Una dintre numeroasele crize politice postdecembriste ivite din numeroasele slăbiciuni româneşti:

De la rolul covîrşitor al vanităţii pînă la pasiunea pentru telenovelă turcească.

Ca de obicei primesc apeluri de la cei cu care mai discut la telefon. Pentru a desluşi dedesubturile Crizei am nevoie de informaţii, chiar şi din surse deschise. Telefoanele primite, unele chiar la prima oră, nu-mi oferă nici o informaţie.

Recomandări

BIDEN: MĂ RETRAG PENTRU DEMOCRAȚIE
KAMALA, SHOW ME THE MONEY!
ALARMA SUNĂ DIN NOU LA TULCEA
DUJARDIN PRIMEȘTE INTERDICȚIE LA JO
SE STRÂNG VÂNĂTORII... CA LA URS
TIMOTHEE, ÎN ROLUL LUI BOB DYLAN

Toate se rezumă la teoriile autorului.

Şi nu orice fel de teorie, ci teorii în genul celor ţinute de Conu Leonida în izmene, consoartei de a doua, extaziate de ce le ştie Bobocul. Încerc la fiecare părere zisă ritos de celălalt o nuanţare, o observaţie, născută din ce mai ştiu şi eu din viaţă, din cărţi şi din culise. Imposibil să-l fac pe interlocutor să admită ceva de la mine. S-a trezit de dimineaţă cu teoria coaptă, rumenă, abia scoasă din cuptorul tărtăcuţei şi pus mîna pe telefon ca să mi-o zică mie. Nu nevestei, că nu-l ia în seamă, preocupată cum e cu nişte tăieţei care nu-i ies aşa cum a văzut ea aseară la tv, la o emisiune despre ciorbe şi fripturi, nu pisicii, pentru că pisica are altă treabă decît să-l asculte, se spală pe faţă cu lăbuţa, ci mie, pentru că vede în mine un prost cu suficient timp pentru a fi cheltuit ascultînd teorii de bodegă.

Esenţa teoriilor primite prin telefon e simplă. Sînt tot atîtea concluzii categorice despre ce se va întîmpla. X e ca şi demis, Y e mort politic. Peste cîteva zile se constată că X e mai departe în funcţie şi Y nu e deloc mort. Vin alte telefoane de la Conu Leonida. De data asta cu teorii despre un alt eveniment politic trăit de români ca pe o telenovelă turcească.

Despre concluziile atît de sigure de ieri insul nu scoate o vorbă.

Mă conving încă o dată că înţelegerea poporului român e imposibilă fără lectura bucăţii lui Caragiale Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Ce m-a uimit de fiecare dată cînd am recitit-o a fost incredibila legătură cu eterna realitate românească. Indiscutabil, Conu Leonida e un imbecil. Teoriile sale de politică internă şi externă stau sub semnul unei evidente puţinătăţi a minţii. Iată teoriile sale despre Garibaldi:

„LEONIDA: Ce te gîndeşti dumneata, că a fost aşa un bagadel lucru? Fă-ţi idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră naţiunea română.

EFIMIŢA (cu interes): Zău?

LEONIDA: Mai e vorbă!

EFIMIŢA: Adică cum?

LEONIDA: Vezi dumneata, i-a plăcut şi lui cum am adus noi lucrul cu un sul subţire ca să dăm exemplu Evropii, şi s-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească…

EFIMIŢA (curioasă): Da’… ce spunea în scrisoare?

LEONIDA (cu importanţă): 4 vorbe, numai 4, da’ vorbe, ce-i drept! Uite, ţiu minte ca acuma: «Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Prinţipatele Unite!» şi jos iscălit în original «Galibardi».

EFIMIŢA (satisfăcută): Apoi, atunci dacă-i aşa, a vorbit destul de frumos omul!

LEONIDA: Hehei! unul e Galibardi: om, o dată şi jumătate! (cu mîndrie şi siguranţă) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gîndeşti, pe toţi împăraţii şi pe Papa de la Roma?

EFIMIŢA (mirată): Şi pe Papa de la Roma? Auzi, soro?

LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut şi lui. Ce-a zis Papa – iezuit, aminteri nu-i prost! – cînd a văzut că n-o scoate la căpătîi cu el?… «Mă nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lîngă el, să mi-l fac cumătru.» Şi de colea pînă colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.

EFIMIŢA (cu ironie): Şi-a cunoscut omul naşul!

LEONIDA: Vezi bine!… Acu ia spune, cam cîţi oameni te bate gîndul că să aibă Galibardi?

EFIMIŢA: Sumedenie!

LEONIDA: 1000, d-le, numa’ 1000.

EFIMIŢA: Ei! fugi că mor! şi adică numa’ cu 1000 să…

LEONIDA (întrerupînd-o): Da, da’ întreabă-mă să-ţi spun ce fel de oameni sunt.

EFIMIŢA: Ceva tot 1 şi 1.

LEONIDA: Ăi mai I-a, domnule, aleşi pe sprînceană, care mai de care, dă cu puşca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mîine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut!

EFIMIŢA: Ei! aşa da.

LEONIDA: Şi toţi se-nchină la el ca la Cristos; de hatîrul lui, sunt în stare, 3 zile d-a rîndul, să nu mănînce şi să nu bea, dacă n-or avea ce.

EFIMIŢA: Ce spui, soro?

LEONIDA: Ce-ţi spui eu, şi cîte şi mai cîte altele şi mai şi.”

Conu Leonida se referă la un eveniment petrecut în realitate:

Debarcarea lui Cuza la 11 februarie 1866.

Nimic însă de ce delirează el în materie de ecou al evenimentului nu s-a întîmplat în realitate. Nici sărbătorirea abdicării, nici scrisoarea lui Garibaldi. Invocarea lui Garibaldi, chiar dacă stîlcit, are o explicaţie. Garibaldi e la vremea lui Conu Leonida (acţiunea se petrece după 1866, cred că prin 1870, deoarece Conu Leonida s-a recăsătorit după moartea nevestei, republicană, participantă la Republica de la Ploieşti) un personaj despre care s-a scris şi mai ales s-a vorbit mult în Moldo-Valahia.

Genial în surprinderea poporului român, Caragiale îl face pe Conu Leonida să explice politica internaţională la nivel de mahala, unde cumetria ţine loc de tratat internaţional.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro