Ion Cristoiu: De ce a fost nevoie de parodii de procese în cazul Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu

• Ion Cristoiu: Fiecare dintre procesele înscenate unor personalităţi incomode pentru un nou regim a avut desfăşurare mai mult sau mai puţin răsunătoare. Ţinta vizată; spectatorii, fie ei cititori de ziare, ascultători de radio sau privitori de televiziune.
• Ion Cristoiu: Din nenorocire, victima acestor procese aberante a fost Justiţia. Nu condamnaţii au ieşit din ele cu imaginea terfelită, ci Duduia legată la ochi, ajunsă prostituata succesivă a regimurilor nu mai puţin succesive din istoria României.
• Ion Cristoiu: În paralel cu progresul în confort, de la avion pînă la telefonul mobil, omenirea cel puţin la nivelul de sus, al lumii bune, se dă în vînt după obiectele vechi, adevărate, cele care dau impresia, fie şi de cîteva clipe, că retrăieşti vremurile de altădată.

1. Publicistul Arghezi îl ia peste picior pe Majestatea Sa, Carol I:

„România are drepturi la compensaţii. Reprezintaţie regală în Parlament. «Glasul României va fi ascultat», spune regele şi cînd spune regele ceva, ţara se bucură, pentru că acest domn nu vorbeşte niciodată. Tot ce dă voie să se ştie despre dînsul este că s-a dus la Sinaia, că s-a întors în Bucureşti, că iar s-a dus şi iar s-a întors. Învîrteala lui fără rost place României, care se bucură că are un rege care se învîrteşte ca să nu şadă pe loc.” (Tudor Arghezi Regele Carol să trăiască! în Facla, 27 aprilie 1913).

2. De ce a fost nevoie de parodii de procese? Corneliu Zelea Codreanu, Mareşalul Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu au fost chemaţi în judecată, condamnaţi de tribunale marionetă şi, abia după aia, executaţi sau trimişi la închisoare. De ce n-au fost ei omorîţi de-a dreptul fără cheltuială de oameni şi de timp? Întrebare normală, cîtă vreme un glonţ în ceafă sau chiar o piedică pusă de gardian, pe scări, la coborîrea din celulă, ajungea pentru a trece pe cealaltă pagină a manualului de istorie.

Răspunsul trebuie căutat în alte resorturi ale proceselor decît cel de a găsi într-o sentinţă falsă justificare pentru un ştreang adevărat. Fiecare dintre procesele înscenate unor personalităţi incomode pentru un nou regim a avut desfăşurare mai mult sau mai puţin răsunătoare. Ţinta vizată; spectatorii, fie ei cititori de ziare, ascultători de radio sau privitori de televiziune. La C.Z. Codreanu s-a vrut ca prin proces să fie condamnat nu atît omul, cît mai ales imaginea. Documente false, martori care nici nu s-au mai prezentat, rechizitorii şchioape la logică, toate au fost puse la lucru pentru a dovedi românilor că şeful Mişcării era contrar a ceea ce-l înfăţişa propaganda legionară. Procesul Mareşalului Antonescu a avut rolul de lecţie pentru toţi cei legaţi în vreun fel de regimul antonescian. Dacă Mareşalul a fost găsit ca vinovat de dezastrul ţării, toţi cei care l-au sprijinit într-un fel, sau altul, urmau să se sperie şi, deci, să se grăbească în colaborarea cu regimul comunist. Nicolae Ceauşescu trebuia trecut printr-o parodie de proces pentru ca pe umerii săi să fie puse toate responsabilităţile sistemului. Supraîncărcat, asemenea unei siguranţe la un tablou electric şubred, fostul conducător trebuia să ia cu el toate păcatele nomenclaturii de rangul al II-lea, care lucra intens, chiar în timp ce judecătorul îi insulta pe inculpaţi, gata să-i scuipe, la cucerirea tuturor avanposturilor puterii.

Din nenorocire, victima acestor procese aberante a fost Justiţia. Nu condamnaţii au ieşit din ele cu imaginea terfelită, ci Duduia legată la ochi, ajunsă prostituata succesivă a regimurilor nu mai puţin succesive din istoria României.

3. Povestită mie de nişte oficiali români.

Veniţi în vizită pe meleagurile noastre, nişte congresmeni americani au fost cazaţi la una dintre vilele lui Ceauşescu. Mărturisind surprinzătoare gesturi burgheze, fostul conducător îmbrăcase încăperile în lemn greu, sculptat artistic şi împodobise pereţii cu tablouri scumpe şi plantase ici-colo obiecte de artă veche, de colecţie.

Americanii erau oameni înstăriţi, vile şi yahturi de vacanţă, limuzine ultramoderne, case înzestrate cu un confort de ultimă oră.

Au fost cum nu se poate de încîntaţi să stea în România într-un decor aristocratic.

M-am gîndit, ascultînd istorisirea, că în paralel cu progresul în confort, de la avion pînă la telefonul mobil, omenirea cel puţin la nivelul de sus, al lumii bune, se dă în vînt după obiectele vechi, adevărate, cele care dau impresia, fie şi de cîteva clipe, că retrăieşti vremurile de altădată.

Zi de zi, casele de licitaţii pun pe piaţă, contra unor sume însemnate, vase de porţelan, tapiţerii, făcute cu decenii, ba chiar şi cu secole în urmă, mobilă veche.

Cumpărătorii se recrutează, de regulă, dintre oamenii cu bani, obţinuţi din vînarea turbată a profitului cu orice preţ.

Pentru a avea aceşti bani, domnii respectivi pun la lucru toate mijloacele moderne şi ultramoderne.

Seara însă, cînd se întorc acasă, vor să vadă în jurul lor obiecte de artă adevărate, produse pe vremuri.

Poate fără să-şi dea seama îşi doresc, prin asta, să se convingă că nu vin de nicăieri, ci de undeva, dintr-un trecut la moşilor şi strămoşilor lor.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro