Ion Cristoiu: De ce nu cad partidele la o Înţelegere ca în martie 1907? Pentru că nu se confruntă cu pericolul numit Răscoala din 1907

  • Ion Cristoiu: Celebrul pamflet semnat de nu mai puţin celebrul I.L. Caragiale, 1907. Din primăvară pînă-n toamnă, surprinde la un moment dat prin crunta ironizare a scenelor din Parlament menite a exprima Înţelegerea dintre Conservatori şi Liberali, cele două mari partide pînă atunci în duşmănie gen pe viaţă şi pe moarte.
  • Ion Cristoiu: De ce au renunţat, în martie 1907 politicienii români la jocurile politicianiste, la orgoliile ieftine, la încercarea de a cîştiga, luptînd cu ghearele şi cu dinţii, o bucată mai mare din friptura resurselor bugetare? Pentru că Răscoala, o dată începută, luase o asemenea amploare încît toţi simţeau în ceafă suflul fierbinte al conacelor în flăcări.
  • Ion Cristoiu: De ce nu ajung partidele la o Înţelegere precum cea din martie 1907? Răspunsul e simplu: Pentru că politicienii nu se confruntă cu pericolul Răscoalei din 1907. Atunci politicienii de azi simţind cum li se clatină scena sub picioare ar fi ajuns rapid la o înţelegere ca în 1907.

Publicistul Ion Cristoiu afirmă că politicienii de azi îşi permit să joace Lapte gros şi să nu ajungă la un acord, aşa cum au făcut predecesorii lor când s-au confruntat cu răscoala din 1907, pentru că nimeni nu se revoltă, în ciuda şirurilor de morţi din cauza proastei administrări a Pandemiei, balamucului provocat de deciziile privind restricţiile, oamenilor care merg la spital pentru a se vindeca şi mor arşi din neglijenţă, conştiinţei statului eşuat sau a ameninţării crizei energetice.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

“Celebrul pamflet semnat de nu mai puţin celebrul I.L. Caragiale, 1907. Din primăvară pînă-n toamnă, surprinde la un moment dat prin crunta ironizare a scenelor din Parlament menite a exprima Înţelegerea dintre Conservatori şi Liberali, cele două mari partide pînă atunci în duşmănie gen pe viaţă şi pe moarte:

<Cum au izbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia, pe-ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe vremea Expoziţiei jubiliare, se organizase mişcarea maselor ţărăneşti) s-a declarat cu toată candoarea incapabil să ţină piept elementului dezlănţuit Regele, fireşte, adînc îngrijat şi bănuind, cu drept cuvînt, El care-şi cunoaşte bine oamenii, că liberalii nu erau atât de ignoranţi în privinţa evenimentelor, a făcut apel la patriotismul şefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiţia ca facţiunea conservatoare şi majorităţile ei să-i promită concursul fără nici o rezervă; iar conservatorii, ruşinaţi şi îngroziţi de moştenirea ce lăsau, s-au plecat învoielii.

Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale… În publicitatea românească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exhibiţiuni se numesc «scene înălţătoare». Toată lumea a plîns, miniştri de azi, miniştri de ieri, deputaţi, senatori, publicişti, raportori şi tribunale publice; şi-n faţa lumii acesteia atît de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strîns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn, spălînd cu lacrimi fierbinţi tot trecutul – care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de pînă ieri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decît «trădător de neam», iar acesta pe acela «fiul lui Belzebut». Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de pînă ieri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim În faţa primejdiei, pentru amîndouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guvernămînt duşmane îşi dau mîna spre restabilirea ordinii. Care va să zică, un guvern incapabil, deşi dispune de majorităţi formidabile, cade; vine altul la putere declarîndu-se şi el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu-i dă, fără nici o rezervă, concursul – tocmai după principiul gramatical că două negaţiuni fac o afirmaţiune: două incapacităţi mărturisite dau o capacitate netăgăduită.>

Despre ce Înţelegere e vorba?
Despre cea dintre Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator din martie 1907 pentru a soluţiona Criza devastatoare, periculoasă pentru existenţa României ca stat, numită Răscoala de la 1907.

Ce spun documentele?
Răscoala a izbucnit în 21 februarie 1907 în satul Flămînzi şi s-a extins cu repeziciune şi pe fondul impotenţei funciare a guvernului Conservator condus de George Gr. Cantacuzino, premier şi ministru de Interne. Semnele Crizei ajung în Parlament. Întreaga clasă politică o vîră pe mînecă. Bugetul pe 1907 – 1908 e votat fără probleme. Take Ionescu, şeful Grupării takiste din Partidul Conservator, îi dă regelui sfatul să-i aducă pe Liberali la putere, deşi Take Ionescu e ministrul Finanţelor în Guvernul Conservator. Pe 11 martie 1907, Guvernul Cantacuzino demisionează. Pe 12 martie 1907, vine la Putere Partidul Naţional Liberal, pînă atunci în Opoziţie. Guvernul Liberal se bucură, potrivit înţelegerii, de sprijinul Conservatorilor:
Premier Dimitrie A. Sturdza. La Interne e Ionel Brătianu. La ministerul de Război, generalul Averescu.

Evenimentele scăpaseră de sub control. Pentru a le face faţă se cerea un Guvern forte, sprijinit în acţiunea sa de Opoziţie. Şi Opoziţia, alcătuită din foştii guvernanţi, au sprijinit represiunea, singura soluţie de moment pentru controlarea situaţiei.

În pamflet, desigur, I.L. Caragiale îşi bate joc de demagogia tipică politicianismului român. Între noi fie vorba, se putea încheia şi respecta o Înţelegere şi fără scenele de teatru de prost gust din Parlament. Nu-mi dau seama dacă I.L. Caragiale a luat în tăbarcă Înţelegerea. Văzută din perspectiva a ce s-a întîmplat după Înţelegere între cele două partide care au trecut astfel peste decenii de luptă oarbă, pentru a salva ţara, Înţelegerea e o dovadă că politicienii pot ajunge la un moment dat la un Acord.

Evident, de Răscoală erau responsabili politicienii, Conservatorii îndeosebi. Deşi erau semnale că ţăranilor le-a ajuns cuţitul la os, politicienii îşi vedeau mai departe de tarantelele lor politicianiste. Numai că la 12 martie 1907 nu mai era timp de jocuri politice. Situaţia ţărănimii urma să fie analizată şi soluţionată mai tîrziu.

De ce au renunţat, în martie 1907 politicienii români la jocurile politicianiste, la orgoliile ieftine, la încercarea de a cîştiga, luptînd cu ghearele şi cu dinţii, o bucată mai mare din friptura resurselor bugetare?
Pentru că Răscoala, o dată începută, luase o asemenea amploare încît toţi simţeau în ceafă suflul fierbinte al conacelor în flăcări.

De ceva timp, românii lui 2021 sînt martorii unei Tarantele gureşe pe care o joacă toată partidele. Inutil să mai trec în revistă, întîlnirile eşuate, declaraţiile demagogice, suspiciunile reciproce. E limpede că nici un partid n-are vreun gînd serios de a pica la o Înţelegere cu alte partide pentru ca în România să se încheie Criza politică majoră care, iată, împlineşte în curînd două luni.

De ce nu ajung partidele la o Înţelegere precum cea din martie 1907?
Răspunsul e simplu:Pentru că politicienii nu se confruntă cu pericolul Răscoalei din 1907.

Şirurile de morţi din cauza proastei administrări a Pandemiei, balamucul deciziilor privind restricţiile, oamenii care merg la spital pentru a se vindeca şi mor arşi din neglijenţă, conştiinţa statului eşuat, ameninţarea crizei energetice ar fi trebuit să provoace o Tulburare de stradă uriaşă, ameninţînd dărîmarea scenei politice pe care se joacă de două luni şi ceva telenovela ciorovăielii dintre partide.

Atunci politicienii de azi simţind cum li se clatină scena sub picioare ar fi ajuns rapid la o înţelegere ca în 1907.
Nu s-a întîmplat însă nimic.
Nu s-a întîmplat nu o Răscoală ca în 1907, nu o Revoltă ca în decembrie 1989, nu s-a întîmplat nici măcar o bolboroseală.
Cum să nu joace mai departe Lapte gros politicienii noştri?”

Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro