• Ion Cristoiu: Apărută în 1999, cartea de la Editura Ion Cristoiu e o premieră. Nu doar în Istoriografia din comunism și din postdecembrism, ci și în Istoriografia noastră în general.
  • Ion Cristoiu: Postdecembrismul a creat condițiile pentru abordarea profundă a Stalingradului. N-a durat mult. După vreun deceniu de libertate a expresiei, a intervenit brutal așa-zisa luptă împotriva antisemitismului.
  • Ion Cristoiu: N-a mai avut nimeni curajul să scrie despre Stalingrad. Toți s-au temut că vor fi acuzați de antisemitism, de cultivare a fascistului Antonescu.

Am primit cartea Înfrînți și uitați. Românii în bătălia de la Stalingrad, cumpărată prin Okazii.ro. A apărut la editura Ion Cristoiu în 1999. Se numără printre cele 11 cărți scoase de mine la editura făcută cu Sorin Ovidiu Vântu. Combinarea mea cu faimosul și controversatul om de afaceri în vederea acestei edituri n-a avut alt gînd decît tipărirea unor cărți de excepție. Deși director al editurii, n-am încasat nici un ban pentru funcția asta. De regulă intelectualii, cînd pun mîna pe un om cu bani, nu se lasă pînă nu sug și ei de la una din numeroasele țîțe ale acestuia ceva parale.

N-am făcut asta.

Deși pînă la urmă editura a dat faliment, și dacă ar fi doar volumul despre Românii la Stalingrad și ar fi meritat să existe. Am mai scris că valoarea de excepție a lucrării stă în caracteru-i de pionierat. În Introducere, trecînd în revistă abordarea Stalingradului în Istoriografia română, autorii citează lucrarea Românii la Stalingrad, tipărită în 1992. E totuși o culegere de documente. Studiul introductiv nu poate ține locul unei cărți despre Stalingrad. De aceea, apărută în 1999, cartea de la Editura Ion Cristoiu e o premieră. Nu doar în Istoriografia din comunism și din postdecembrism, ci și în Istoriografia noastră în general.

Recomandări

7 LOCAȚII „BRIDGERTON"
CELE MAI VECHI DOVEZI ALE FUZIUNII
MAI SLĂBEȘTE-NE
SOPHIE TURNER, DESPRE DIVORȚUL DE JOE JONAS
VEZI WORLD PRESS PHOTO LA UNIVERSITATE
NOI IMAGINI ÎN CAZUL LUI „DIDDY"

Stalingradul n-a putut fi abordat între 1943-1944.

După 23 august 1944 Stalingradul n-a fost amintit nici măcar în sens negativ. Cîte ceva s-a mai scris după venirea lui Ceaușescu la Putere. Cu maximă prudență. Moscova taxa imediat orice tentativă de „reabilitare a fascistului Antonescu”.

Introducerea ne oferă o excepțională trecere în revistă a avatarurilor subiectului numit Stalingrad:

„Participarea românească a rămas sub embargo, să spunem așa, timp de aproape o jumătate de secol, fapt ce s-a răsfrînt negativ asupra conştiinţei publice. Militarii români, indiferent de grad şi funcţie, participanți la această mare confruntare, au fost blamaţi, etichetați ca «slugi» ale «clicii militaro-fasciste», ale lui lon Antonescu. Mii şi mii dintre supravieţuitori au fost confruntați cu întrebarea teribilă în vremuri cumplite «ce ai căutat la Stalingrad?». Pentru mulți, ea n-a rămas o simplă întrebare, ci, adeseori, a avut drept urmare ani de temniţă, marginalizare, excludere din viața socială, teamă, amărăciune etc. De aceea, cum vom vedea și pe parcursul lucrării, numărul şi calitatea mărturiilor memorialistice sunt reduse, mulți dintre actori preferînd să șteargă din memorie episodul Stalingradului sau alte momente ale campaniei armatei române pe Frontul de Est. Pînă în 1989, nici istoriografia română n-a abordat subiectul în toată complexitatea şi dramatismul lui. Singurele retrospective lucide au aparținut unor autori români din exil, generalii Ion Gheorghe, fostul atașat militar şi ambasador al României la Berlin şi Platon Chirnoagă, fost membru al Comitetului Național Român de la Viena. Ambele lucrări au fost reeditate, după 1990, și în România. Pe plan intern, subiectul a fost ocolit, informații ceva mai ample regăsindu-se în monografia «România în anii celui de-al doilea război mondial» şi în tratatul Istoria militară a poporului român, volumul 6, ambele scoase sub egida Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară.

După 1990, s-a produs, fără îndoială, o deschidere însemnată pe plan istoriografic, campania armatei române pe Frontul de Est intrînd pe masa de lucru a specialiştilor. În acest cadru a început să se ridice vălul uitării de pe participarea română la Stalingrad. Fără a face un inventar complet asupra întregii istoriografii româneşti postdecembriste, referitoare la acest subiect considerat «tabu» timp de decenii, vom menționa contribuțiile lui Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu, Alexandru Duţu, Florica Dobre, Jipa Rotaru, Ilie Schipor, Cornel Scafeș ș.a. În anul 1992, a apărut o remarcabilă lucrare, Românii la Stalingrad, ce cuprinde, pe lîngă multe documente importante și un masiv studiu introductiv, în care cei trei autori, Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, schițează viziunea românească asupra marii confruntări din Cotul Donului și Stepa Calmucă.

Institutul de Studii Operativ-Strategice şi Istorie Militară a publicat, de asemenea, lucrarea Romania in World War II. 1941-1945, în care sunt reunite contribuţiile mai multor istorici militari şi civili. Același institut a inițiat monografia: Armata română în al doilea război mondial, proiectată în cinci volume, din care a apărut primul, consacrat eliberării Basarabiei și nordului Bucovinei.

La rîndul ei, Asociația Națională a Veteranilor de Război, în cadrul ciclului evocator Veteranii pe drumul onoarei și jertfei, a publicat volumul V, De la Stalingrad la bătălia Moldovei ce cuprinde diverse mărturii ale unor participanți la marea încleştare de pe Volga şi din Stepa Calmucă. Campania armatei române pe Frontul de Est a făcut obiectul mai multor teze de doctorat, susținute, îndeosebi, la Academia de Înalte Studii Militare şi al unui ciclu de filme documentar-istorice «Armata română în al Doilea Război Mondial», realizat de Studioul Cinematografic al Armatei.

Aceste eforturi au lărgit aria de investigare a participării româneşti la operațiile din vara şi toamna anului 1942 pe frontul sovieto-german, dar după opinia noastră, subiectul este departe de a fi cercetat în toată complexitatea lui. Există, de asemenea, unele rețineri privind abordarea acestei problematici care vin atît din partea istoricilor, cît și a publicului larg. Întotdeauna a fost greu să vorbești despre propriile înfrîngeri, mai ales dacă au dimensiunile celei de la Stalingrad. La aceasta s-a adăugat şi ideea, care a circulat destul de mult în deceniile postbelice, potrivit căreia cultivarea sentimentului patriotic, a spiritului de solidaritate civică ar fi compromisă dacă s-ar scrie prea mult despre eşecuri, insuccese, înfrîngeri etc. În consecință, asemenea momente, cum ar fi bătăliile de la Turtucaia, Jiu, București (toate trei din 1916), Stalingrad, Crimeea, Moldova, din al Doilea Război Mondial, au fost ocolite, tratate sumar ori explicate cvasi exclusiv prin superioritatea zdrobitoare a adversarului.”

Lipsește, din cîte se vede, dezastrul din ultimii ani în abordarea Stalingradului.

Îl prezentăm noi.

Postdecembrismul a creat condițiile pentru abordarea profundă a Stalingradului. N-a durat mult. După vreun deceniu de libertate a expresiei, a intervenit brutal așa-zisa luptă împotriva antisemitismului. Procesul a fost de o primitivitate de neconceput. Ar fi fost normal ca din întreaga Campania e Războiului Sfînt să se decupeze doar antisemitismul lui Antonescu. N-a fost așa. Despre Antonescu n-a fost și nu este voie să scrii altfel decît în termeni pamfletari. Negarea totală a regimului Antonescu, avînd drept consecință recunoașterea Proceselor din 1945-1946, toate regizate de sovietici, a dus la negarea Stalingradului. N-a mai avut nimeni curajul să scrie despre Stalingrad. Toți s-au temut că vor fi acuzați de antisemitism, de cultivare a fascistului Antonescu.