- Ion Cristoiu: Orice fotoreporter care se respectă ştie cît de greu se găseşte un instantaneu de succes în realitatea în care aterizezi.
- Ion Cristoiu: Trebuie ore în şir de căutare a faptului senzaţional şi, nu de puţine ori, dacă realitatea e în mişcare, l-ai văzut, dar pînă să declanşezi aparatul, instantaneul a trecut, a dispărut pentru totdeauna
- Ion Cristoiu: În zilele de după căderea lui Ceauşescu nimic nu era mai uşor pentru un ziarist străin să facă un material de senzaţie. Era mai întîi realitatea din jur. Parcă nu era realitate-realitate, parcă era realitate de pe platourile Mosfilm.
Împreună cu Cornel Cătană, care a venit la mine acasă, special pentru asta, căutăm în albumele despre Revoluţie fotografii de reprodus în montajul de pe coperta cărţii pe cale de a fi predată la Editură: Decembrie 1989. Un talmeş-balmeş bine regizat. Fotomontajul trebuie să conţină imagini alese special pentru a susţine titlul. Mai întîi chipurile comuniştilor stalinişti care iau locul comuniştilor ceauşişti. Pe primul loc Silviu Brucan. Ăsta da exemplu de cădere a comuniştilor în picioare! A fost pe vremea Cuceririi puterii, cum i-au zis tovarăşii anilor 1945-1947, un feroce acuzator al partidelor democratice, prin articolele sale incendiare, de Marat de Dîmboviţa, publicate în Scînteia, unde era secretar general de redacţie. Nevastă-sa, Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public la Tribunalul Poporului. Silviu Brucan a fost în Stalinism întruchiparea comunistului sîngeros, criminal în numele unei ideologii în care credea cu fanatism. Apare însă o problemă. Bestia Brucan, cum i-a zis Eugen Florescu, mai mult decît nimerit, după opinia mea, a dispărut în uitare după moarte. Poza lui nu mai spune nimic pînă şi celor care l-au văzut la tv în anii cînd profeţea la ProTv.
Ar trebui să-l aleg şi pe Alexandru Bârlădeanu.
Şi el brav stalinist, trecut pe linie moartă de Ceauşescu. Îl vedem, alături de Brucan, de Militaru, de alte fosile staliniste, dînd buzna în budoarul noii puteri. Rămîne semnificativ pentru oportunismul lui Ion Iliescu frăţia acestuia cu aceşti stalinişti care impuseseră României toate nenorocirile dogmatice. Ion Iliescu era un beneficiar al liberalismului ceauşist de începuturi, polemic fundamental cu stalinismul dejist. Cum dracu s-a concubinat perestroikistul Iliescu, comunistul cu faţa umană, cu aceşti matusalemici bolşevici? Optez ca portrete pentru:
Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Silviu Brucan.
Şovăi dacă să-l pun pe şi Petre Roman. Nu-l pun. E greu de plasat Petre Roman în rîndul foştilor nomenclaturişti. Mai sînt de ales două fotografii din vremea teroriştilor. Vor avea menirea de a ilustra teatralitatea fotografică a scenelor surprinse pe teritoriul Bucureştilor. Sînt multe şi mai toate comice aceste fotografii. O mare parte din ele au fost făcute de ziariştii străini. Toţi au dat năvală la Bucureşti atraşi de instantaneul care venea de la sine. Orice fotoreporter care se respectă ştie cît de greu se găseşte un instantaneu de succes în realitatea în care aterizezi. Trebuie ore în şir (evident, dacă nu eşti escroc şi aranjezi tu realitatea în chip fotografic) de căutare a faptului senzaţional şi, nu de puţine ori, dacă realitatea e în mişcare, l-ai văzut, dar pînă să declanşezi aparatul, instantaneul a trecut, a dispărut pentru totdeauna. În zilele de după Căderea lui Ceauşescu nimic nu era mai uşor pentru un ziarist străin să facă un material de senzaţie. Era mai întîi realitatea din jur. Parcă nu era realitate-realitate, parcă era realitate de pe platourile Mosfilm. Tancurile trăgeau pe rupte în Palatul Regal. Tinerii, care păreau să nu mai aibă servici, se adăposteau în spatele tancurilor fără ca militarii dinăuntru să le spună la un moment dat să plece, pentru că e periculos. Strungari, nituitori, bărbieri, uşieri şi ospătari îşi descoperiseră vocaţii de comandanţi de unităţi de tancuri. Pe străzi, fete ca din Revoluţia bolşevică aduceau mîncare soldaţilor osteniţi. Civili care nu trăseseră în viaţa lor aveau în fine o armă în mîini, încărcată cu gloanţe adevărate. Locul puşcaşilor marini îl ocupau acum revoluţionarii. În dese locuri dădeai peste grupuri de civili care trăgeau, lungiţi pe burtă, spre ferestrele unui bloc, încredinţaţi că de acolo trag în ei teroriştii. Pe toate zidurile scria Jos Ceauşescu. Nu-ţi rămînea ţie, jurnalist occidental aterizat la Bucureşti, decît să apeşi pe declanşatorul aparatului foto sau să îndrepţi, în cazul reporterului tv, camera video spre realitatea care înscena pentru tine. Erau apoi românii. Dacă găseai un traducător sau o traducătoare (ca bărbat preferai o traducătoare, nu de alta, dar putea să pice la aşternut şi dacă o ademeneai cu un pachet de gumă de mestecat), totul mergea de la sine. Ea sau el oprea pe primul întîlnit în cale, de regulă cu brasardă de revoluţionar, îi spunea despre ce-i vorba şi respectivul sau respectiva se apuca să turuie toate clişeele cerute de titlul Reportajului, gen La Bucureşti, românii sînt îmbătaţi de aerul tare al Libertăţii: sinistrul, dictatura, poporul cu mîinile goale, viitor de aur, libertate, mai ales libertate. Recunosc imediat în fotografiile din album atmosfera de Mosfilm din producţiile celor care veniseră la Bucureşti să scrie despre Revoluţie. Optez (se putea altfel) pentru una din zecile de poze surprinzînd Poporul suit în camioane, basculante, făcînd semnul V, al Victoriei, zbierînd pînă la răguşeală. La sugestia lui Cătană aleg pentru a doua fotografie o imagine nemaipomenită:
Mai multe tancuri cu ţeava îndreptată spre obiectivul duşmănos, în timp ce aici, în faţă, un soldat dă cu mătura.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro