Ion Cristoiu: Despre Taxa pe frică sau promovarea „pătaţilor”

• Ion Cristoiu: Gheorghiu-Dej, dar nu numai el, a folosit promovarea oamenilor pătaţi, cu dosare grele din trecut, despre care aceştia ştiau şi din a căror cauză erau în stare de toate mîrşăviile în slujba noului proprietar al trecutului lor.
• Ion Cristoiu: În memoriile sale, publicate la Evenimentul Românesc în 1988 sub titlul Ultimele zile ale URSS, Petru Lucinschi dezvăluie că şmecheria era practicată şi de PCUS. El o numeşte inspirat Taxa pe frică.
• Ion Cristoiu: „Afacerile mari erau muşamalizate. Astfel, în biroul Comitetului Central al partidului comunist al Moldovei fuseseră examinate «dosarele personale» ale lui N. Bradulov, ministrul de Interne, I. Cebanu, procurorul republicii, N. Zaicenko, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, E. Calenic, secretar al CC”

Violenţă pamfletară. Tudor Arghezi atacă şi Biserica, mai precis Sinodul, nu doar înaltele feţe, sînt luate pe rînd în cătarea flintei publicistice:

„Iar a venit maiul şi a trecut, iar s-au jucat episcopii de-a parlamentul, iar s-au grămădit arhiereii în Bucureşti. Dacă din aceasta «sesiune» n-au rămas slujnice violate şi gravide sunt aproape sigur că negoţul de vinuri, de pastramă, de ţuică şi cîrnaţi s-a resimţit îmbucurător. Unde se-adună şaisprezece arhierei români, Scriptura pretinde că acolo este şi Domnul cu ei; or cînd e Domnul în stomacul unui preasfinţit, acesta echivalează cu nişte nori de lăcuste carnivore. Se taie mai multe vite la abator, se frig mai multe fleici în capitală şi numărul sacalelor odorante care circulă noaptea se întreiesc. O sesiune sinodală se încheie îndeobşte cu nişte descărcări uriaşe de materii, în Dîmboviţa; un fel de Bobotează caldă, estivală cînd apele Argeşului, Dunărea şi chiar Mediterana, prin legătură se sfinţesc din nou şi de-a binelea.

De data aceasta a fost însă un cazan mai mult, o deşertăciune, ca să zicem aşa, a episcopului Teodosie. Acest nou titular al Romanului, ursit-a Pronia, să se bucure de avantajul deosebit de-a nu fi, ca o rîmă, de la creier şi pînă la tălpile picioarelor, decît un venerabil intestin gros. I se vede, ca şi cum ar fi de geam, prin moalele capului şi prin inimă, îi trece prin spinare şi prin înghiţitoare, în vîrful degetelor, prin încheieturi.” (T. Arghezi, Sesiunea sinodului de primăvară, Facla, 9 iunie 1912)

*

Dosarul. Gheorghiu-Dej, dar nu numai el, a folosit promovarea oamenilor pătaţi, cu dosare grele din trecut, despre care aceştia ştiau şi din a căror cauză erau în stare de toate mîrşăviile în slujba noului proprietar al trecutului lor. În memoriile sale, publicate la Evenimentul Românesc în 1988 sub titlul Ultimele zile ale URSS, Petru Lucinschi dezvăluie că şmecheria era practicată şi de PCUS. El o numeşte inspirat Taxa pe frică:

„Pentru mine a fost o adevărată descoperire faptul că în biografiile unor conducători importanţi erau căutate dovezi ale unor acte ilegale. Fapte care discreditau persoana respectivă. Pînă una-alta, erau ascunse opiniei publice. Evenimentele ulterioare demonstrau în ce scop erau «păstrate la rece» aceste dovezi, cum s-ar spune într-un limbaj special.

Venea şi momentul cînd activistul respectiv trebuia strîns cu uşa şi tot ce fusese ţinut secret se dădea acum în vileag. Acest lucru îl ştiau cu toţii şi de aceea stăteau cuminţi. Sau, cum se mai spunea, nu prea îndrăzneau «să ridice» capul. Conducătorul compromis nu era scos din funcţie. I se făcuse însă educaţia.

Afacerile mari erau muşamalizate. Astfel, în biroul Comitetului Central al partidului comunist al Moldovei fuseseră examinate «dosarele personale» ale lui N. Bradulov, ministrul de Interne, I. Cebanu, procurorul republicii, N. Zaicenko, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, E. Calenic, secretar al CC.

La Moscova, în arhiva CC, există materiale compromiţătoare, pentru vremea aceea, în dosarul personal al lui Semion Grossu, fost prim-secretar al CC al Partidului Comunist al Moldovei.

În felul acesta, Bodiul a ştiut să adune în jurul său persoane care erau obligate să-i susţină totalmente politica. Aceasta era taxa pentru frică…”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro