Ion Cristoiu: Din ţicnelile lui lorga

• Ion Cristoiu: 30 decembrie 1933, dimineaţa, Castelul Peleş. Aseară, la 21,55, premierul I.G. Duca a fost împuşcat pe peronul Gării din Sinaia de o echipă de legionari fanatizaţi, ca răspuns la represiunea declanşată de guvern împotriva Mişcării, în noaptea de 9 decembrie 1933.
• Ion Cristoiu: Ce-l preocupă pe Iorga în acest moment de cumpănă pentru Istorie? Să le reamintească celor de faţă ca, acum şase ani, l-a avertizat pe Ionel Brătianu, care Ionel Brătianu n-a ţinut cont de sfatul lui; să-i spună lui Puiu Dumitrescu, secretarul personal al lui Carol al II-lea, că trebuie oprită publicarea lui Arghezi la Fundaţiile Regale, dacă nu vrea şi alte catastrofe.
• Ion Cristoiu: Ce legătură era între biata carte de versuri a lui Arghezi şi asasinarea primului ministru în exerciţiu? Problema Arghezi îi dă lui Iorga insomnii de ani întregi. În 1936, pe 30 mai, o ridică la Academie cu aceeaşi sfîntă indignare.

30 decembrie 1933, dimineaţa, Castelul Peleş. Aseară, la 21,55, premierul I.G. Duca a fost împuşcat pe peronul Gării din Sinaia de o echipă de legionari fanatizaţi, ca răspuns la represiunea declanşată de guvern împotriva Mişcării, în noaptea de 9 decembrie 1933. Corpul neînsufleţit a fost transportat la Castel, unde s-a amenajat o cameră mortuară. Opinia publică e şocată. Ultima oară în istoria României moderne mai fusese asasinat un şef al Executivului acum 72 de ani, mai precis la 8 iunie 1862, cînd Barbu Catargiu cade răpus de un glonţ tras suspect de aproape. Clasa politică e buimăcită. Palatul Regal, speriat de moarte. La Peleş a venit şi Nicolae lorga. Iată cum descrie el momentul în volumul VII al Memoriilor:
„Duca pare că doarme; faţa e cu totul liniştită; numai ochiul stîng e puţin învineţit. Cel dintîi din cele cinci gloanţe l-a lovit în această parte a capului”.
În timp ce în jur domneşte o linişte de gheaţă, lui Iorga nu-i mai tace gura:
„Puţină lume: rude, adjutanţi, secretarul Regelui. Le amintesc de vechea mea înştiinţare, acum vreo şase ani, faţă de I.I. Brătianu, care n-a luat nici o măsură serioasă. Rog pe Dumitrescu să-i spuie Regelui că, dacă nu voieşte ca întinderea acestei stări de spirit să provoace şi alte catastrofe, nu trebuie să încurajeze la Fundaţiile Regale pe toţi desmăţaţii cugetării, care ea provoacă apoi faptele, ca Arghezi, Cocea, insultătorul Reginei Maria, Baruoschi, autorul «Coţofăneştilor».”

Ce-l preocupă pe Iorga în acest moment de cumpănă pentru Istorie, cînd mulţi se întreabă ce va fi în zilele următoare? Să le reamintească celor de faţă ca, acum şase ani, l-a avertizat pe Ionel Brătianu, care Ionel Brătianu n-a ţinut cont de sfatul lui; să-i spună lui Puiu Dumitrescu, secretarul personal al lui Carol al II-lea, că trebuie oprită publicarea lui Arghezi la Fundaţiile Regale, dacă nu vrea şi alte catastrofe. Ce legătură era între biata carte de versuri a lui Arghezi şi asasinarea primului ministru în exerciţiu? Problema Arghezi îi dă lui Iorga insomnii de ani întregi. În 1936, pe 30 mai, o ridică la Academie cu aceeaşi sfîntă indignare:
„Intervin la Academie pentru a semnala injuriile lui Al Rosetti şi scabrosul volum al lui Arghezi, publicat de Fundaţii. Regale ca ediţie definitivă”.
Cum academicienii n-au nici un chef să se vîre într-o chestie absurdă (în definitiv, ce cap de ţară era tipărirea lui Arghezi la Fundaţii?!), Iorga e hotărît să meargă mai sus, la Ceauşescu al anului 1936, adică la Majestatea Sa Regele Carol al II-lea:
„Propun intervenirea la Regele, patron al Academiei care, cu cîteva zile înainte, a lăudat în şedinţă opera ei”.
La o asemenea iniţiativă, colegii de nemurire o sfeclesc. Asta le-ar mai lipsi. O intervenţie la Palat. Drept urmare, ei dau din colţ în colţ:

„Ar trebui să meargă preşedintele. Dar Lăpedatu obiectează că în această săptămînă n-are audienţă. El crede că Goga, din comitetul de supraveghere al «Fundaţiilor», ar trebui s-o facă. Se ivesc şi discuţii cu privire la o protestare publică.”
Brusc trezit la realitate, Iorga are o zvîcnire de bun simţ:

„Le închei, cerînd să se comunice presei numai ce am prezentat eu. Domnii sînt bucuroşi că, astfel, scapă de răspundere.”
Mai greu e pentru cei veniţi să-l vadă pe I.G. Duca mort. Sicriul e dus la gară. Savantul se ia după alai, continuînd să-i piseze pe toţi la cap:
„Peste o jumătate de ceas sicriul e adus în gară. Aflu pe Mironescu, şi-i amintesc de toleranţa lui faţă de Garda de Fier. Tace. întreb pe cîţiva din cei de faţă, ca generalul Florescu, dacă nu era mai bine cu sistemul mieu, care a garantat cea mai perfectă ordine. Rog pe un adjutant să comunice Regelui sfatul mieu de om bătrîn ce priveşte literatura sămănătoare de anarhie. Spun lui Manolescu-Strunga că dr. Angelescu, acum preşedinte al Consiliului, ar trebui să închidă pînă la 1-iu Mart şi Academia de Comerţ şi Universitatea, de mult în grevă ca demonstraţie contra dizolvării Gărzii de Fier; în acest timp să se facă un sever control al studenţilor.”
Lesne de ghicit calvarul prin care trebuie să treacă Gheorghe Gh. Mironescu (luat la întrebări pentru că, în vremea guvernării sale – 19301931-, nu i-a lichidat pe legionari), generalul Florescu (pentru că nu poate răspunde dacă nu era mai bine cînd Iorga era prim-ministru), bietul adjutant, care trebuia să-i spună Regelui din nou despre Arghezi, Ion Manolescu-Strunga, subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (care ar trebui să-l caute pe proaspătul premier, dr. Constantin Angelescu, să-i transmită indicaţia sîcîitorului interlocutor).

Vai de capul celor normali cînd au de-a face cu oameni mari anormali!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro