Ion Cristoiu: E o pornire ciudată la marii noștri ziariști din trecut nevoia de a fi puternici nu doar prin scris, dar și prin influențarea directă a politicienilor

• Ion Cristoiu: În 1929, William Martin, directorul gazetei, „Journal de Genève”, publică la Paris, la Editions des Horizons de France, o carte despre Primul Război Mondial, botezată Les Hommes d’État pendant la guerre. Nimic suprinzător în denigrarea lui Ionel Brătianu, căruia i se consacră un capitol.
• Ion Cristoiu: Printre protestele din țară împotriva cărții se remarcă și cel semnat de Eliza Brătianu, văduva marelui om politic. Ea semnează în „L’Independance Roumanie” din 22 septembrie 1929 ceea ce ziarul numește Elise J. Brátiano, Lettre ouverte à M. William Martin.
• Ion Cristoiu: Scrisorii îi răspunde Nae Ionescu printr-o succesiune de articole din Cuvîntul de înfățișarea unei campanii (…) Sărmanul Nae Ionescu! Asemenea multor intelectuali români, paria pe un Dictator convins că acesta, venit în țară și cu sprijinul dat de cuvintele publiciștilor, va fi recunoscător celor care l-au ajutat.

În 1929, William Martin, directorul gazetei, „Journal de Genève”, publică la Paris, la Editions des Horizons de France, o carte despre Primul Război Mondial, botezată Les Hommes d’État pendant la guerre. Nimic suprinzător în denigrarea lui Ionel Brătianu, căruia i se consacră un capitol. Pentru că la Conferința de la Paris nu și-a plecat șira spinării, cum ar fi făcut-o ștabii de azi ai României, Occidentul s-a străduit să-l caricaturizeze pe Ionel Brătianu. În carte, pentru a fi mai veninos, autorul consideră Actul prin care Prințul Destrăbălat Carol a fost declarat persoană particulară o simplă răzbunare a lui Ionel Brătianu pe cel care i se opunea în drumul către dictatură. O calomnie, firește, pentru că Ionel Brătianu a acționat în cazul ibovnicului Lupeascăi ca un veritabil bărbat de stat. Printre protestele din țară împotriva cărții se remarcă și cel semnat de Eliza Brătianu, văduva marelui om politic. Ea semnează în „L’Independance Roumanie” din 22 septembrie 1929 ceea ce ziarul numește Elise J. Brátiano, Lettre ouverte à M. William Martin.

Scrisorii îi răspunde Nae Ionescu printr-o succesiune de articole din Cuvîntul de înfățișarea unei campanii:
„În marginea unei nobile apărări. Scrisoarea doamnei Brătianu”, Cuvîntul, 3 octombrie 1929, „Antimilitarism, pacifism și alte …crime, Scrisoarea doamnei Brătianu”, Cuvîntul, 4 octombrie 1929, „Ura contra monarhiilor. Scrisoarea doamnei Brătianu”, Cuvîntul, 5 octombrie 1929, Despre „alungarea princepelui Carol. Scrisoarea doamnei Brătianu”, Cuvîntul, 6 octombrie 1929, Agnus dei…, Scrisoarea doamnei Brătianu”. Cuvîntul, 8 octombrie 1929, „Cine a alungat pe princepele Carol. Regele Ferdinand și actul de la 4 ianuarie. Scrisoarea doamnei Brătianu”, Cuvîntul, 10 octombrie 1929.
Campania lui Nae Ionescu se concentrează pe abordarea Actului de la 4 ianuarie 1926, necesar pentru salvarea țării, așa cum se va dovedi în Istorie, ca un act de răzbunare a lui Ionel Brătianu, nedrept față de Prinț. Nae Ionescu va continua cu această serie Războiul pentru reabilitarea lui Carol al II-lea și pentru pregătirea Restaurației. Articolul Agnus Dei… nu se dă în lături de la debutul unui Cult al personalității înainte ca persoana să devină Personalitate:
„Să recunoaştem, doamnă, împreună, că nu a existat mai stăruitoare şi mai infamă campanie de defăimare, ca cea care s-a purtat în ultimii trei ani împotriva principelui Carol. Era «un om mort», şi totuși, parcă nici o piatră nu era destul de grea pentru ca – răsturnată deasupra mormântului – să asigure împotriva umbrelor nopții veghea speriată a făptuitorilor.
Un om mort? Cît va trăi el acolo, în pribegie, undeva dreptatea va lăcrima înfruntată, iar neamul nostru se va agita ca în durerile amputării. Cine a pus la cale actul de la 4 ianuar a fost, în vanitatea sau în orbirea lui sinistră, un om lipsit de curaj; s-a oprit la jumătatea drumului: aici trebuia, în bună consecinţă, să lucreze fierul, otrava sau glontele. Și poate că nici asta nu ar fi fost îndeajuns. Căci, la doi stînjeni sub iarbă să fi fost, și încă – chiar de acolo l-ar fi dezgropat destinele noastre istorice şi dragostea, văduvită în chip năprasnic de vlăstarul domnesc –, a țării credincioase.”

Sărmanul Nae Ionescu!

Asemenea multor intelectuali români, paria pe un Dictator convins că acesta, venit în țară și cu sprijinul dat de cuvintele publiciștilor, va fi recunoscător celor care l-au ajutat. Nae Ionescu spera la mai mult. Spera să fie Sfetnicul Autocratului și prin asta adevăratul Stăpîn, cel din umbră. E o pornire ciudată la marii noștri ziariști nevoia de a fi puternici nu doar prin scris, dar și prin politică. Am întîlnit-o și în scrisorile de mustrare ale lui Stelian Popescu adresate Generalului Ion Antonescu, după venirea acestuia la Putere, că nu-l ține la curent cu deciziile luate, că nu-i cere sfatul. Intelectualii sînt aici asemenea ibovnicelor. Încearcă orgasmatic plăcerea de a conduce țara din așternuturi. Viața l-a contrazis pe Nae Ionescu. Odată parvenit la Putere, Carol al II-lea n-a simțit nevoia nici unui Sfetnic de taină. A făcut ceea ce i-a trecut prin cap și mai ales prin hormoni. Va fi stat de vorbă cu Maestrul Nae, dar așa, ca să nu-l supere că nu-i dă atenție. Cînd s-a pus problema luptei cu Garda de Fier, Carol al II-lea n-a ezitat să închidă Cuvîntul și să-l trimită în Lagărul de la Miercurea Ciuc pe Nae Ionescu. Se spune chiar că acesta a fi murit otrăvit de Majestatea Sa. Eu, care știu asta, citesc articolele lui Nae Ionescu împotriva Elisei Brătianu (care avea dreptate, totuși) stăpînit de un zîmbet ironic.
În același timp, îmi dau seama că greșesc. Îi cer lui Nae Ionescu postura mea, de om care a trăit deja viitorul la care se gîndește Nae Ionescu.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro