- Ion Cristoiu: Chiar dacă fragilă, majoritatea Republicană din Camera Reprezentanţilor va da bătăi de cap preşedintelui Joe Biden în efortul de a promova principalele puncte din Programul Democraţilor. Prin aceasta s-a confirmat şi în 2022 un adevăr de esenţă al politicii americane.
- Ion Cristoiu: Deşi preşedinţii de mare anvergură obţin la început entuziasmul opiniei publice, ulterior, aceeaşi opinie publică exercită presiuni pentru ca o altă forţă a Americii – Congresul – să mai tempereze avînturile prezidenţiale.
- Ion Cristoiu: Prin aceasta, SUA sînt scutite de pericolul unei dictaturi, fie a preşedintelui, fie a Congresului. Democraţia americană se bazează pe această permanentă contracarare reciprocă a celor două puteri în stat. Aceasta explică măreţia democraţiei în SUA.
S-a încheiat epopeea politico-mediatică a alegerii unui Speaker al Camerei Reprezentanţilor. Dincolo de bocirea Republicanilor, pentru că n-au unitatea de voinţă şi acţiune a unui Partid Comunist, se conturează o realitate care-şi va spune cuvîntul în politica americană din anii următori. Chiar dacă fragilă, majoritatea Republicană din Camera Reprezentanţilor va da bătăi de cap preşedintelui Joe Biden în efortul de a promova principalele puncte din Programul Democraţilor.
Prin aceasta s-a confirmat şi în 2022 un adevăr de esenţă al politicii americane.
Într-un editorial din Evenimentul zilei, ediţia de miercuri 16 noiembrie 1994, am comentat victoria Republicanilor la scrutinul din 8 noiembrie 1994 ca expresia grijii americanilor pentru balanţa puterii. Îl reiau pe cristoiublog. ro de acum convins că el ar fi putut fi scris şi după scrutinul din 2022.
Ajuns preşedinte prin moartea lui Roosevelt (12 aprilie 1945), Harry Truman ţine să continue New-Deal-ul rooseveltian. El are însă şi prerogative excepţionale, smulse Congresului de către predecesorul său pe fondul crizei economice şi al războiului. Sub acest semn, Truman prezintă în primul său Mesaj către Congres, din 6 septembrie 1945, Programul în 25 de puncte privind măsurile sociale în favoarea categoriilor defavorizate. Congresul, dominat de republicani după alegerile din 5 noiembrie 1946, i se opune, însă energic. Congresul respinge propunerile preşedintelui în privinţa subvenţiilor pentru învăţămînt, construcţiilor de locuinţe, asigurărilor sociale, drepturilor acordate negrilor. Veto-ul prezidenţial se dovedeşte neputincios la legile impuse de Congres, între care la loc de frunte se situează Legea Taft-Hardley, intrată în vigoare la 23 iulie 1947. Legea limitează drastic posibilitatea mişcărilor sindicale de protest. Potrivit ei, c o grevă nu poate fi declanşată fără aviz.
De-a lungul anilor 1946-1947 Truman uzitează de nenumărate ori, fără succes, de dreptul său de veto. Războiul continuă după alegerea sa ca preşedinte, în 2 noiembrie 1948. În Mesajul către Congres, preşedintele american îşi prezintă programul său îndrăzneţ sub denumirea de Fair Deal, program menit a continua reformele social-economice promovate de Roosevelt. Congresul nu-l lasă însă să se desfăşoare din plin. El nu acceptă nici abrogarea Legii Taft-Hardley, nici drepturile civice ale negrilor, nici proiectul de legislaţie vizînd asigurarea obligatorie în caz de boală.
Un alt caz răsunător de conflict cu Congresul e cel al lui John Kennedy. E un caz mai semnificativ decît cel al lui Truman, dat fiind că democratul Kennedy are în faţă un Congres dominat de democraţi. Cu toate acestea, luîndu-şi rolul în serios, Congresul îl hărţuie neîncetat. Ales preşedinte la 8 noiembrie 1960, Kennedy îşi prezintă, în discursul de intrare în funcţie, din 20 ianuarie 1961, programul său vizînd cucerirea a ceea ce el numeşte „Noua frontieră”. După 8 ani de administraţie republicană prudentă, strălucitorul Kennedy se angajează într-o luptă înverşunată pentru relansarea economiei, pentru ameliorarea vieţii împotriva inegalităţilor sociale. El încearcă să impună legi împotriva segregaţiei rasiale, ca şi legi vizînd reducerea numărului de săraci ai Americii. Acest program ambiţios, de om providenţial, program pe care el îl prezintă poporului american de-a lungul celor patru dezbateri televizate dinaintea alegerilor, întîmpină însă rezistenţa Congresului. Congresul refuză să rediscute proiectul reformei fiscale, respinge proiectul de ajutor federal pentru instrucţie, nu acceptă propunerea preşedintelui de suprimare a discriminării rasiale în locurile publice.
Preşedintele Clinton a venit şi el cu un program extrem de ambiţios, menit a regîndi societatea americană. La 8 noiembrie 1994 însă, republicanii obţin, prin scrutin, majoritatea în Congres. Prin victoria republicanilor, acest program va fi supus, aşa cum s-a întîmplat cu programele lui Trumann şi Kennedy, unei cenzuri a Congresului. Cum se explică această bătălie dintre Congres şi preşedinte, ivită ori de cîte ori preşedintele lasă impresia unor ambiţii de om providenţial? Incontestabil, prin preocuparea obsedantă a americanilor de a păstra balanţa puterii între preşedinte şi Congres. Deşi preşedinţii de mare anvergură obţin la început entuziasmul opiniei publice, ulterior, aceeaşi opinie publică exercită presiuni pentru ca o altă forţă a Americii – Congresul – să mai tempereze avînturile prezidenţiale. Prin aceasta, SUA sînt scutite de pericolul unei dictaturi, fie a preşedintelui, fie a Congresului. Democraţia americană se bazează pe această permanentă contracarare reciprocă a celor două puteri în stat. Aceasta explică măreţia democraţiei în SUA.
Expresia preocupării americanilor de a păstra balanţa puterii, victoria republicanilor în recentele alegeri e o lecţie instructivă pentru noi, românii, care ne făurim acum
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro