Ion Cristoiu: În loc să pună capăt cheltuielilor nesăbuite cu întreţinerea unui stat de lux, Klaus Iohannis creşte taxele şi impozitele

Ion Cristoiu Ion Cristoiu-editorial
  • În 1986 a apărut la Fayard lucrarea de referinţă a lui André Clot Haroun al-Rachid et le temps des Mille et Une Nuits. Mai multe pagini din carte sînt consacrate luxului ostentativ, copleşitor, din lumea califilor, cu deosebire a lumii lui Harun-al Raşid (786-809).
  • Deşi e vorba de Harun al Raşid din O mie şi una de nopţi, istoricul francez reaminteşte un adevăr de esenţă al Istoriei universale: Cheltuielile publice (şi în cazul califilor tot cheltuieli publice sînt) trebuie puse iar şi iar în balanţă cu banii obţinuţi din taxe şi impozite.
  • Desigur, Klaus Iohannis nu poate fi comparat cu Harun al-Raşid fie şi pentru că Zubayda lui (Carmen Iohannis) are boala fustelor scurte, nu a bijuteriilor. În loc să pună capăt cheltuielilor nesăbuite cu întreţinerea unui stat de lux, Klaus Iohannis creşte taxele şi impozitele.

În 1986 a apărut la Fayard lucrarea de referinţă a lui André Clot Haroun al-Rachid et le temps des Mille et Une Nuits. L-au tradus ai noştri, la editura Meridiane, în 1989 sub titlul Civilizaţia arabă în vremea celor 1001 de nopţi. Deşi tipărită înainte de Căderea comunismului, nu cred să fi umblat la text pentru a corespunde exigenţelor revoluţionare. De ce au schimbat titlul? Harun al-Rachid era mai comercial. Au pus Civilizaţia arabă, cred, ca să-i dea un caracter ştiinţific. Nu cred că legendarul calif era pe lista neagră a personalităţilor istorice la vremea respectivă. Mai multe pagini din carte sînt consacrate luxului ostentativ, copleşitor, din lumea califilor, cu deosebire a lumii lui Harun-al Raşid (786-809).

În 1986 a apărut la Fayard lucrarea de referinţă a lui André Clot Haroun al-Rachid et le temps des Mille et Une Nuits. L-au tradus ai noştri, la editura Meridiane, în 1989 sub titlul Civilizaţia arabă în vremea celor 1001 de nopţi. Deşi tipărită înainte de Căderea comunismului, nu cred să fi umblat la text pentru a corespunde exigenţelor revoluţionare. De ce au schimbat titlul? Harun al-Rachid era mai comercial. Au pus Civilizaţia arabă, cred, ca să-i dea un caracter ştiinţific. Nu cred că legendarul calif era pe lista neagră a personalităţilor istorice la vremea respectivă. Mai multe pagini din carte sînt consacrate luxului ostentativ, copleşitor, din lumea califilor, cu deosebire a lumii lui Harun-al Raşid (786-809).

Ca şi în cazul luxului de la Veneţia, m-am întrebat la ce servea atîta bogăţie afişată. Califii aveau bani. Ar fi de înţeles dacă aceşti bani ar fi fost cheltuiţi, chiar în folos personal, pentru a face viaţa şi activitatea califilor mai uşoară. Pe post de aer condiţionat, o aerisire naturală, dată de aducerea naturii în interiorul palatului. Un mijloc de deplasare mai rapid, astfel încît administrarea ţării să fie mai uşoară. Cartea lui André Clot ne dezvăluie un lux în sine, împins pînă la demenţă, fără nici o legătură cu igiena, cu viaţa sănătăoasă. Te-ai aştepta ca la atîţia bani califii, nevestele şi concubinele, să facă rost de mîncăruri sănătoase, uşor de digerat sau de leacuri scumpe din ţări depărtate. Realitatea contrazice o astfel de ipoteză. Scrie Andre Clot:

„Viaţa de zi cu zi la palat, îndeosebi in vremea lui Harun, după succesul politicii fiscale a Barmekizilor în folosul vistieriei califului, se scurgea în acelaşi lux. «Dă-i dreptul său aproapelui… fără să risipeşti prea mult… şi fii cu grijă să nu-ţi răsfiri mîna prea larg» (Coran, XVII). Lumea era departe de a respecta aceste precepte. Se bea din cupe de aur, iar Zubayda (nevasta preferată a lui Harun al Raşid – n.n.) nu folosea decît veselă din metale preţioase. Lingurile erau din aur sau cristal şi chiar mesele erau acoperite cu un strat de aur şi argint. În harem nu puteau fi văzute decît obiecte din cele mai frumoase şi mai scumpe: faianţe chinezeşti, vase de aur şi cristal. (…)”

Nu văd prin ce ar fi mai sănătoasă, ca să nu spun, mai gustoasă, o masă la care lingurile sînt de aur sau de cristal, cum nu văd prin ce ar fi mai bună băutura dintr-o cupă de aur decît din una obişnuită.

Orice femeie născută să fie femeie ţine să apară în public astfel îmbrăcată încît să fie frumoasă. În cazul Zubaydei, nevasta de încredere a lui Harun, regula asta nu funcţionează. Deşi frumoasă, o frumuseţe seducătoare, deşi inteligentă, cu mintea mlădioasă, Zubayda cară cu ea bogăţia unui tezaur naţional:

„Zubayda, ai cărei papuci erau brodaţi cu pietre preţioase, se prăbuşea de-a dreptul sub greutatea bijuteriilor, în aşa măsură încît uneori nu putea sta în picioare decît dacă era sprijinită de două sclave. Ea era transportată în lectici făcute din argint, abanos şi santal, tapisate cu mătăsuri şi blăni de zibelină, avînd mînerele de aur; înăuntru, ardeau făclii cu ambră. Ea răsplătea poeţii care îi cîntau laude umplîndu-le cu perle. Khaizuran trăia în acelaşi fast. Se pare că într-o zi a cumpărat o stofă cu suma fabuloasă de 50 000 de dinari. După moartea ei, i s-au găsit prin cufere 18 000 de rochii. O ţesătură frumoasă putea să coste 1 000 de dinari, iar prinţii, care le cumpărau în cantităţi considerabile, dădeau cu uşurinţă pe cîte una 500 de dinari. Mătăsuri, brocarturi, lineturi fine brodate cu fir de aur şi perle, dar şi parfumuri de lux. Acestea trebuie asortate cu veşmintele şi folosirea lor ţine de nişte reguli precise. Cu pudra de mosc amestecată cu apă de trandafir, aloe şi garoafă, se parfumează trupurile, veşmintele, se stropesc pînă şi pardoselile cu ambră de Bahrein şi ulei de trandafir. Sînt stropiţi cu miresme morţii, se ard felurite mirodenii în vase de metal preţios, lucrate artistic în diverse chipuri. În timpul banchetelor, oaspeţii sînt de-a dreptul inundaţi cu parfum. Veşmintele, hrana, casele, totul este impregnat cu parfumurile cele mai diverse. Aerul încăperilor din palate e suprasaturat.”

De unde şi pînă unde atîta lux afişat?

De la nevoia de afişare a bogăţiei ca nevoie de deosebire de ceilalţi. Cunoscătoarele într-ale modei spun – şi au dreptate – că în felul în care o femeie se îmbracă nu contează luxul, ci potrivirea veşmintelor astfel încît femeii să-i stea bine. O eşarfă de cinci euro plasată pe un gît adecvat poate fi mai valoroasă în materie de cochetărie feminină decît o geantă Gucci. Cu toate acestea, prima pornire a multor femei după ce se pricopsesc e de a cumpăra lucruri evident scumpe, de marcă. Proprietarii de mărci ştiu că pentru îmbogăţitele peste noapte contează marca scumpă şi nu potrivirea de minune. De aceea, toate mărcile scumpe sînt astfel marcate încît muritorii să observe imediat că femeia sau bărbatul din faţa lor şi-a putut permite să ia o marcă scumpă, prin urmare e plin de bani. Mai mult ca sigur în califat erau femei la fel de frumoase dacă nu chiar mai frumoase decît Zubayda. Nevasta califului se putea deosebi de ele doar prin afişarea ostentativă a bogăţiei.

Un exemplu tipic de afişare a bogăţiei ca expresie a vanităţii, ca semn că eşti bogat şi prin asta nu aparţii muritorilor de rînd, îl dă risipa incredibilă a califilor, a vizirilor cu prilejul unor serbări în public:

„Dintre toate festivităţile organizate în palatele din Bagdad, nici una nu a depăşit ca fast ceremonia căsătoriei califului Mamun, fiul lui Harun, cu Buran, fiica vizirului Hasan ibn Sahl. Cîteva secole mai tîrziu se mai vorbea despre aceasta în ţările Orientului. Nunta l-a costat pe Hasan, tatăl miresei, fantastica sumă de 50 milioane de dirhemi; pentru această ocazie, Zubayda a cheltuit 35 milioane, iar altă prinţesă, 25 milioane. Cronicarii epocii relatează că Hasan a lansat asupra mulţimii invitaţilor baloane de mosc de mărimea unui pepene: acestea conţineau cîte o foaie de hîrtie pe care era înscrisă o proprietate, numele unui sclav ori al unei sclave oferiţi în dar etc. Invitaţii nu aveau decît să prezinte hîrtia unui funcţionar desemnat anume şi intrau în posesia darurilor, dintre care unele reprezentau o adevărată avere. La picioarele mirelui au fost aruncaţi pumni de perle, iar invitaţii trebuiau doar să se aplece şi să le adune. În sfîrşit, bunica miresei i-a împrăştiat pe creştet un platou enorm cu perle, pe care Mamun l-a umplut iarăşi, oferindu-l aceleia ce ii devenise soţie. Cu ocazia acestei căsătorii, Zubayda i-a dăruit lui Buran faimoasa jiletcă ce aparţinuse lui Abdah, soţia califului omeiad Hisham: nasturii acesteia erau diamante şi rubine. Serbările au durat şaptesprezece zile, timp în care mulţimii i-au fost împărţite monede de aur şi argint şi baloane de mosc.

Serbările care marcaseră urcarea pe tron a lui Mahdi costaseră atît de scump încît vistieria regală se golise între timp. Ne-a parvenit relatarea festivităţilor organizate, cîteva decenii mai tirziu, de califul Mutawakil, cu ocazia circumciziei fiului său, la care au fost invitate 4000 de persoane. Scaunele şi platourile cu băuturi erau încrustate cu nestemate, iar invitaţilor li s-au înfăţişat platouri încărcate cu galbeni, din care aceştia luau cu pumnul. «Emirul dreptcredincioşilor vă spune să luaţi ce poftiţi», strigau slugile. Curtenilor şi slujitorilor li s-a împărţit un milion de dirhemi. Toţi invitaţii au primit trei caftane de ceremonie şi li s-a pus la dispoziţie o mie de cai şi măgari ca să transporte darurile căpătate. Califul a cheltuit pentru această sărbătorire 86 milioane de dirhemi.”

Această nevoie de semnalare a deosebirii de muritorii de rînd prin afişarea luxului se explică în contextul istoric respectiv. Imensa majoritate a supuşilor sînt săraci sau cu o avere modestă. Bogăţia e la vremea respectivă suprema aspiraţie. Una e să stai într-un cort şi alta într-un palat cu fîntîni de aur. Risipa de la manifestările publice are un rol politic important. Ea impune supuşilor credinţa că stăpînii din palate sînt superiori muritorilor de rînd şi prin urmare nu pot fi contestaţi sau Doamne fereşte! răsturnaţi.

De unde vin banii?

Răspunde André Clot:

Din creşterea continuă a taxelor şi impozitelor:

„Preţul risipei

Dărnicia califului şi a prinţilor, luxul extravagant al femeilor şi bărbaţilor deopotrivă, construcţiile şi grădinile paradisiace: cînd o împărăteasă îşi presară nestemate pe papuci şi îndeasă cu perle gura poeţilor, unde găseşte ea sumele ameţitoare trebuincioase acestor nebunii? Incursiunile la bizantini nu mai aduc cine ştie ce pradă (marile cuceriri au luat sfîrşit), iar beneficiile rezultate din comerţ, deşi cheltuielile de la curte îi favorizează dezvoltarea, sînt departe a fi suficiente.

În imperiul Abbasizilor, ca de altfel pretutindeni şi întotdeauna, nu există decît o sursă la care statul face neobosit apel: punga celui numit astăzi în mod explicit persoana plătitoare de taxe şi impozite.”

Putem considera cheltuielile cu luxul de pe vremea califilor cheltuieli publice.

Sub acest titlu putem aşeza orice cheltuială nesăbuită a statului, inclusiv a statului din ziua de azi.

Deşi e vorba de Harun al Raşid din O mie şi una de nopţi, istoricul francez reaminteşte un adevăr de esenţă al Istoriei universale:

Cheltuielile publice (şi în cazul califilor tot cheltuieli publice sînt) trebuie puse iar şi iar în balanţă cu banii obţinuţi din taxe şi impozite.

Indiferent că sînt regi, şefi de trib, Împăraţi, califi sau dictatori, toţi conducătorii au stat cu ochii la raportul dintre cheltuieli şi colectarea de taxe şi impozite. Cînd visteria se goleşte, există doar două soluţii, care se exclud categoric. Sau se reduc cheltuielile nesăbuite sau cresc taxele şi impozitele. Creşterea taxelor şi impozitelor trebuie să ţină cont de gradul de suportabilitate al supuşilor.

Marele împărat roman Tiberiu avea o vorbă în privinţa asta, amintită de Tacitus:

Prefer să tund oaia decît s-o jupuiesc de piele şi s-o omor.

Nu de puţine ori creşterea taxelor şi impozitelor pentru a susţine cheltuielile nesăbuite ducea la tulburări sociale grave, premergătoare prăbuşirii regimurilor.

Puţini conducători s-au gîndit la reducerea cheltuielilor publice, prin care se înţeleg nu numai luxul celor de la vîrf, dar şi construcţiile faraonice sau întreţinerea unui stat costisitor.

Cei mai mulţi au optat pentru creşterea taxelor şi impozitelor.

Desigur, Klaus Iohannis nu poate fi comparat cu Harun al-Raşid fie şi pentru că Zubayda lui (Carmen Iohannis) are boala fustelor scurte, nu a bijuteriilor.

Totuşi, cele spuse despre soluţiile pentru umplerea visteriei goale sînt valabile şi în cazul regimului Iohannis.

Visteria s-a golit, pentru că întreţinerea unui stat de lux (birocraţie supradimensionată, cheltuieli nesăbuite, aruncarea banilor pe fereastră, salarii uriaşe în administraţie) costă.

În loc să pună capăt cheltuielilor nesăbuite cu întreţinerea unui stat de lux, Klaus Iohannis creşte taxele şi impozitele.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro