• Ion Cristoiu: Realismul socialist excludea din acţiunile individuale motivaţiile omeneşti, singurele care fac destinul insului muritor, subordonînd viaţa cotidiană pînă în cele mai mici fleacuri idealurilor abstracte.
  • Ion Cristoiu: Omul politic fiind înainte de toate om şi nu ponei, acţiunile sale de esenţă stau sub autoritatea patimilor carnale şi sufleteşti. Cea mai mare dintre acestea rămîne la omul politic autentic – şi subliniez autentic, deoarece poţi fi om politic şi din întîmplare – nevoia de putere.
  • Ion Cristoiu: Din nefericire, cele mai multe dintre examenele vieţii au fost trecute de democraţia noastră cu o notă mediocră. Ordinea de drept a fost jertfită pe altarul bătăliei pentru putere. Principalul vinovat sînt guvernanţii.
Complexul realist-socialist. Cercetători mai proaspeţi ai istoriei contemporane susţin în presa TeFeListă, cea care se adresează inşilor cu creierul ca un patinoar, că în august 1968 Nicolae Ceauşescu şi-a urmărit propriul interes de a rămîne la putere. Orice politician care se respectă şi care diferă, aşadar, de ţărăncuţa din cîntecul lui Ion Vasilescu, naivă în şiretenia de a veni noaptea la pîrîu, cînd, între noi fie vorba, putea fi violată în grup, îşi asumă ca scop cucerirea şi păstrarea puterii. A crede, de exemplu, că Napoleon s-a dus pînă la Moscova şi retur de dragul exclusiv al Franţei, înseamnă a pica în păcatul literaturii realist-socialiste, literatură în care eroul principal murea de dragul unui şurub în plus şi suferea nu pentru că-l înşela nevasta, ci pentru că nu reuşea să depăşească planul. Altfel spus, realismul socialist excludea din acţiunile individuale motivaţiile omeneşti, singurele care fac destinul insului muritor, subordonînd viaţa cotidiană pînă în cele mai mici fleacuri idealurilor abstracte. Nenorocirea prozei din timpurile staliniste stă în crearea unor personaje artificiale, personaje rupte nu din viaţă, cum pretindeau editorialele de îndrumare, ci din ziare şi broşuri.

Omul politic fiind înainte de toate om şi nu ponei, acţiunile sale de esenţă stau sub autoritatea patimilor carnale şi sufleteşti. Cea mai mare dintre acestea rămîne la omul politic autentic – şi subliniez autentic, deoarece poţi fi om politic şi din întîmplare – nevoia de putere. Astfel, interesul de a cuceri sau de a păstra puterea e de la sine înţeles în orice gest mai acătării al omului politic de-adevăratelea. A ţine morţiş să precizezi că Nicolae Ceauşescu şi-a urmărit şi interesul propriu în august 68 înseamnă a sugera că făcea excepţie printre politicieni, ceilalţi fiind mînaţi exclusiv de interesul naţional sau de alte interese ce fac de obicei calul de bătaie al iscăliturilor de materiale proaste.

Nu din această cauză, istoricii de lume nouă se chinuie să menţioneze interesul personal al lui Ceauşescu. Gestul, de prisos, altfel, se explică prin tributul plătit clişeelor anticomuniste şi anticeauşiste, extinse ca nişte pecingini din gazetăria de hîrtie galbenă lîn cercetarea istoriei. Care cercetare riscă să fie astfel un soi de gazetărie ieftină.

*

Recomandări

PUTIN ÎL VIZITEAZĂ PE KIM
NETANYAHU DIZOLVĂ CABINETUL
MACRON ARUNCĂ PARTIDUL ÎN AER
BELGIA PIERDE ÎN FAȚA SLOVACIEI
ROMÂNIA ÎNVINGE UCRAINA
NATO, ÎN ALERTĂ

Şi Opoziţia e de vină. Atît de des invocata ordine de drept a traversat, din decembrie 1989 şi pînă acum, numeroase şi dificile examene. Fiecare dintre acestea a constat în confruntarea frumoaselor principii ale democraţiei cu nemiloasa realitate. Victorioase ar fi trebuit să iasă principiile, pentru că esenţa ordinii de drept stă în respectarea cu orice preţ a principiilor sale fundamentale. Fără această voinţă îndîrjită de a face să triumfe, în orice împrejurare şi în orice loc, principiile, democraţia riscă să fie biruită din interior de eternul său duşman: dictatura. Din nefericire, cele mai multe dintre examenele vieţii au fost trecute de democraţia noastră cu o notă mediocră. Ordinea de drept a fost jertfită pe altarul bătăliei pentru putere. Principalul vinovat sînt guvernanţii. Să amintim, în acest sens, cele 4 mineriade, contrademonstraţiile din prima parte a lui 1990, diversiunile din 18 februarie 1990 şi 13-15 iunie 1990, campaniile electorale murdare, răsturnarea guvernului Roman, arestările din vremea guvernării CDR, demiterea premierului Radu Vasile, condamnările sub presiunea presei şi a opiniei publice, jihadul declanşat de Binomul SRI-DNA, secretomania regimului Iohannis. Nota lor comună? Punerea la îndoială a ordinii de drept de către puternicii zilei pentru a rămîne mai departe pe locurile ocupate după evenimentele din decembrie 1989. Opoziţia, la rîndu-i, îşi are partea sa de responsabilitate. Ea a sprijinit numeroase încălcări ale ordinii de drept numai şi numai pentru că îi serveau în bătălia împotriva puterii.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro