Ion Cristoiu: Înainte de a fi comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej e un politician

ion-cristoiu-editorial Foto: Ion Cristoiu
  • Comunismul ca doctrină, şi nu Comunismul ca o anume realitate geografică, economică şi istorică, contribuie la elogierea comuniştilor.
  • Comuniştii apar astfel ca nişte oameni ieşiţi din comun prin tăria de oţel a credinţei, prin consecvenţa fără cusur în urmărirea idealurilor sorbite din Lenin, Marx şi Engels.
  • Înainte de a fi comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej e un politician

Propaganda anticomunistă, înţelegînd prin asta producţiile postdecembriste zise şi cercetări, s-a străduit şi se străduieşte să-i înfăţişeze pe comunişti drept nişte fanatici ai urii de clasă, desfăşurînd în timp un program aflat aposteriori în personalitatea lor, ca un soft în măruntaiele unui calculator.

Oricît ar părea de ciudat, o asemenea imagine, produs al ţelului propagandistic de a face praf şi pulbere Comunismul ca doctrină, şi nu Comunismul ca o anume realitate geografică, economică şi istorică, contribuie la elogierea comuniştilor. Comuniştii apar astfel ca nişte oameni ieşiţi din comun prin tăria de oţel a credinţei, prin consecvenţa fără cusur în urmărirea idealurilor sorbite din Lenin, Marx şi Engels.

Imaginea asta idilică, în conflict cu esenţa comuniştilor, cea de politicieni, şi, ca politicieni, măcinaţi de ambiţia Puterii, cucerite şi păstrate, nu răspunde întrebării:

Dacă e aşa, cum de socialismul real a avut atîtea cotituri şi răsturnări, perioade de Îngheţ şi perioade de Dezgheţ, toate justificate prin aceiaşi Lenin, Marx şi Engels?

Nu cumva, doctrina, vag formulată şi abstractă, era folosită pentru a justifica aposteori deciziile politice deja luate?

În numărul festiv, de 1 mai 1947, al Scînteii, Gheorghe Gheorghiu-Dej iscăleşte amplul articol, început de pe pagina întîi, stînga sus, sub titlul „La muncă şi la luptă, tovarăşi!“:

„Fabricanţii de gogoriţe din tabăra reacţiunii manisto-brătieniste au încercat să creieze impresia că guvernul Groza vrea să lovească în întreprinzători sau să ştirbească iniţiativa particulară. În realitate, însă, noi considerăm că ţara are nevoie de stimularea tuturor iniţiativelor.

NOI DORIM SĂ ASIGURĂM DESVOLTAREA ŞI ÎNDRUMAREA INIŢIATIVEI PARTICULARE.

Acesta este obiectivul real al politicei guvernului Groza.

Este evident că muncitorimea şi comuniştii, în calitate de exponenţi ai ei, nu pot tolera ca anumiţi întreprinzători să caute de a folosi actuala situaţie pentru a specula fără scrupule nevoile celor mulţi şi a se îmbogăţi pe spatele ţării, încercate de lipsuri grele.

Dar am declarat şi o repetăm: RECUNOAŞTEM DREPTUL LA BENEFICIU LEGAL AL ÎNTREPRINZĂTORULUI, ACEST BENEFICIU TREBUIE SĂ-I FIE ASIGURAT, EL TREBUIE ÎNSĂ CONDIŢIONAT DE RÂVNA ÎNTREPRINZĂTORULUI PENTRU RIDICAREA PRODUCŢIEI, DE INTRAREA ÎN LEGALITATE A TUTUROR ÎN INTERESUL ŢĂRII, ÎN INTERESUL POPORULUI ŞI ÎN PROPRIUL INTERES AL ÎNTREPRINZĂTORULUI“.

Peste mai puţin de un an, România cunoaşte Naţionalizarea. Urmează, la un an după debutul procesului de cooperativizare a agriculturii, arestările abuzive, prigoana cotelor.

Văzută din perspectiva a ceea ce s-a întîmplat după, declaraţia lui Dej despre „dezvoltarea şi îndrumarea iniţiativei particulare“ sună strident, asemănător angajamentelor electorale păcălitoare din democraţia postdecembristă.

Înainte de a fi comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej e un politician. Să-i acordăm şi lui circumstanţele atenuante de care beneficiază politicienii democraţi:

Că sînt sinceri în făgăduielile lor electorale, contrazise după parvenirea la Putere.

Pentru că, în cazul lui Dej cel puţin, trebuie să luăm în calcul elementul de esenţă care lipseşte politicianului democrat:

Imprevizibilitatea Istoriei, mult mai poruncitoare asupra politicii decît în cazul politicienilor postdecembrişti.

De unde să ştie Gheorghe Gheorghiu-Dej, la 1 mai 1947, că, ulterior, vor surveni Evenimente spectaculoase, care-i vor contrazice angajamentele din m ai 1947?

– Căderea definitivă a Cortinei de fier

– Dizidenţa lui Tito, cu efecte devastatoare în suspiciunea paranoică a lui Stalin

– Aţîţarea incredibilă a terorii staliniste spre sfîrşitul vieţii lui Stalin, avînd drept semn Procesul bluzelor albe

– Lupta pentru putere de la Moscova

– Evenimentele din Ungaria.

Incredibila dinamică a Istoriei după cel de-al doilea Război mondial explică incredibilele contradicţii dintre diferitele momente. În 1952, mai precis, în mai 1952, Grupul Luca-Pauker plecase de la şefii sub acuzaţia de Deviere de Dreapta. În august 1953, Plenara C.C. al PMR denunţă măsurile stîngiste de pînă atunci şi impune măsuri reproşate în 1952 Deviatorilor de Dreapta.

Între 1947-1953, conducătorii comunişti români se concurează în materia de osanale aduse lui Stalin.

În 1961, la Plenara din decembrie, toţi vorbesc, în frunte cu Dej, se întrec în a denunţa crimele lui Stalin.

Aceasta ar fi una dintre explicaţiile discursului procapitalist al lui Dej, în conflict cu viziunea de şmecher care ştie că va naţionaliza fabricile peste un an, dar n-o spune ca să-i tragă pe sfoară pe capitalişti.

O alta ar fi aceea că asemenea tuturor politicienilor, asemenea tuturor oamenilor, comuniştii n-au soluţii apriori pentru toate problemele.

Cu mici excepţii, soluţiile sînt gîndite şi promovate sub puterea conjuncturilor.

Gîndirea marxist-leninistă, la care se apelează la fiecare cotitură, ca fiind pînă atunci înţeleasă greşit, e folosită ca justificare a noii politici.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro