Ion Cristoiu: La ruşi, Istoria se face aproape exclusiv la Kremlin

Ion Cristoiu Ion Cristoiu-editorial
  • Ion Cristoiu: Istoria se face aproape exclusiv la Kremlin. Aici se iau marile decizii. Aici se dau loviturile de stat. Aici se pun la cale comploturi, asasinate, ascensiuni fulgerătoare şi prăbuşiri zguduitoare. Efectul întâmplărilor de la Kremlin ajunge însă greu în realitatea imensei Rusii. De aici, o adevărată prăpastie între dinamica istoriei făcute la Kremlin si istoria reală.
  • Ion Cristoiu: Felul strâmb în care se aplică de-a lungul şi de-a latul eternităţii ruseşti deciziile de palat de la Kremlin e reflectat izbitor de pătrunderea capitalismului în Rusia. Marii scriitori stau mărturie asupra harababurii provocate de apariţia relaţiei capitaliste în vastul imperiu. Gogol, Cehov, Bunin mărturisesc aceste aiureli la puterea a doua.
  • Ion Cristoiu: Au învins, adică au reuşit să transforme din temelie materia inertă a sufletului slav, doar cei care au mers până în pânzele albe. Două momente sunt din acest punct de vedere ilustrative. Primul e cel leninist. 7 noiembrie 1917 e o simplă lovitură de palat. Stalin ajunge şi el în fruntea ţării printr-o lovitură de palat. Nici el nu se mulţumeşte cu simpla emitere a ucazului.

Din romanul document al lui Henry Troyat, Ecaterina cea Mare, se poate pricepe, într-un fel, politica rusească de azi. Marile lucrări istorice au început totdeauna la Kremlin. Între întâmplările de aici şi imensitatea imperiului de acolo e greu de stabilit o legătură. Sub domnia Ecaterinei cea Mare totul se petrece doar la palat. Rar, rar de tot, ajung până aici semnale din realitatea ţării. E, într-un fel, drama întregii istorii universale de până la perioada modernă. Singurele mărturii pe care le avem sunt cele despre viaţa de palat. Ce se întâmplă dincolo de zidurile acestuia, dincolo de patul regelui sau al reginei, nu ştim şi nu vom şti niciodată, pentru că autorii timpului s-au preocupat aproape exclusiv de dramele şi comediile de la vârf.

În cazul Rusiei, această situaţie îşi are cauza şi în specificul vieţii politice din imperiu. Istoria se face aproape exclusiv la Kremlin. Aici se iau marile decizii. Aici se dau loviturile de stat. Aici se pun la cale comploturi, asasinate, ascensiuni fulgerătoare şi prăbuşiri zguduitoare. Efectul întâmplărilor de la Kremlin ajunge însă greu în realitatea imensei Rusii. De aici, o adevărată prăpastie între dinamica istoriei făcute la Kremlin si istoria reală, între febrilitatea vieţii de prin sufragerii şi alcovuri (pentru că aici se face, de drept şi de fapt, istoria) şi inerţia vieţii propriu-zise.

Marile decizii, indiferent că sunt occidentale sau orientale, sunt traduse în realitatea imperiului nu numai cu întârziere, dar şi anapoda. Măreaţa inerţie rusească îngroapă orice gest mai brusc, mai agitat. Până ajunge ucazul ţarului sau al preşedintelui dincolo de Cercul Polar trece mai mult de un deceniu. Timp suficient pentru ca un alt ucaz să-i ia locul. Pentru că, între timp, la Kremlin a apărut un nou ţar sau un nou preşedinte care a dat un nou ucaz, alungându-l pe primul. Felul strâmb în care se aplică de-a lungul şi de-a latul eternităţii ruseşti deciziile de palat de la Kremlin e reflectat izbitor de pătrunderea capitalismului în Rusia. Marii scriitori stau mărturie asupra harababurii provocate de apariţia relaţiei capitaliste în vastul imperiu. Gogol, Cehov, Bunin mărturisesc aceste aiureli la puterea a doua. Reformele sunt vorbe pe hârtie. Mujicul rus nu le înţelege. În mintea lui toropită pătrunde greu, infernal de greu, relaţia salariu-preţ-profit. Mica şi marea aristocraţie se complac în orgolii ridicole. Moşieriţa Ranevskaia din Livada cu vişini a lui Cehov preferă să moară de foame decât să taie, pe cât de splendida, pe atât de inutila livadă. Trenul, simbolul fiorosului capitalism, cel ce vrea să defrişeze livada pentru a lăsa loc vilelor vilegiaturiste, e privit ca un monstru.

Din această cauză, istoria Rusiei ne oferă un alt fapt semnificativ. Au învins, adică au reuşit să transforme din temelie materia inertă a sufletului slav, doar cei care au mers până în pânzele albe. Două momente sunt din acest punct de vedere ilustrative. Primul e cel leninist. 7 noiembrie 1917 e o simplă lovitură de palat. Cum se, petrecuse de atâtea ori în istoria Rusiei. Şi pe vremea lui Petru cel Mare şi pe vremea Ecaterinei. Lenin nu rămâne însă la acest nivel. Lovitura de stat bolşevică devine revoluţie. Pentru că Lenin, spre deosebire de antecesorii săi, nu se mulţumeşte să dea ucazul. El ţine să-l aplice până la capăt. Adică până dincolo de Cercul Polar. Războiul civil s-a născut din această cerbicie. Inerta masă rusească tresare brusc. Din întâlnirea dintre ambiţia lui Lenin şi rezistenţa imensei Rusii se naşte războiul civil. La capătul lui, imperiul era complet schimbat.

Stalin ajunge şi el în fruntea ţării printr-o lovitură de palat. Ca şi Ecaterina cea Mare, ca şi Lenin, ca şi Hruşciov, ca şi Elţîn, ca şi Putin. Nici el nu se mulţumeşte cu simpla emitere a ucazului. Şi în cazul lui, decizia de la Kremlin se înverşunează să devină realitate. Ca şi Lenin, pentru a-şi impune ucazurile, pentru a face din ele o realitate, nu o simplă vorbă pe hârtie, Stalin trebuie să treacă prin foc şi sabie un întreg popor. În cartea sa, Staline – vie privée (Calmonn – Lévy, 1986), Lilly Marcau crede că Stalin a fost dictator nu din nevoie interioară, ci din conştiinţa că numai astfel Rusia poate fi smulsă din amorţire. Referindu-se la primul val de represiune, cel împotriva ţărănimii, autoarea notează:

 „El credea din ce în ce mai tare că represiunea fără milă, violenţa transformată în politică de stat sunt singurele mijloace pentru a transforma Rusia şi Imperiul său (…). Dădea ordine şi dicta ucazuri. Gândea că nu există «fortăreaţă care să nu poată fi cucerită de bolşevici», fiind lucid, în acelaşi timp, asupra gigantismului întreprinderii sale şi asupra costului direct în vieţi umane. Celor ce nu vedeau în Stalin decât un însetat de puterea absolută personală, această politică din 1928-1929 le demonstrează contrariul”. Rezultatul? Transformarea Rusiei din temelii:

„URSS, prin mijloace barbare, avansa totuşi: Faptele nu sunt morale, dar sunt încăpăţânate: începând cu 1930 volumul producţiei industriale atinge 180 la sută din nivelul dinainte de război. Stalin a pus cu brutalitate şi cruzime bazele unei economii planificate mai raţionale, transformând o imensă ţară agricolă într-o ţară industrială, ceea ce va permite Rusiei de a suporta greutatea invaziei germane în 1941 şi de a trage după al doilea război mondial cel mai mare profit politic din victorie. De-a lungul timpului, istoricii care s-au aplecat asupra acestei pagini de istorie au fost în acelaşi timp critici şi fascinaţi, comparând rând pe rând pe Stalin cu Tamerland, Cromwell sau Robespierre. Pentru istoria rusă, paralele cu Ivan cel Groaznic sau Petru cel Mare au fost avansate”.

E o posibilă explicaţie. Istoria nu se face, desigur, cu ce-ar fi dacă. Totuşi, potrivit altor cercetători, o Rusie democrată, care demarase deja înainte de 1917, ar fi ajuns la aceleaşi rezultate, fără a o costa atâtea nenorociri în plan uman. Pentru Rusia, cea mai bună formulă e dictatura represivă de tip Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic, Ecaterina cea Mare, Lenin, Stalin sau democraţia şi economia de piaţă? lată o întrebare la care nu s-a răspuns încă. S-ar putea ca viitorul să fie singurul în stare să ne ajute cu ceva în rezolvarea acestei probleme.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro