Ion Cristoiu: Literatura rusă modernă presimte Haosul în care va pica Rusia prin bolșevism

• Cu Ivan Bunin, Leonid Andreev şi Fiodor Sologub literatura rusă intră în zona neliniştii acute, a neîncrederii în valori, a sensibilităţii la Răul funciar.
• La Andreev, la Bunin, la Şologub, în paralel cu planul lumii exterioare, minuţios descrisă, se ivește planul scriitorului, al celui ce notează.
• Numai ruşii sînt capabili să facă o tragedie dintr-o idee – sugera Berdiaev în Sensurile şi sursele comunismului rus.

Lenin spunea că Tolstoi e o oglindă a revoluţiei ruse. Fără a-l contrazice, am spune că adevărata oglindă – e drept, impropriu spus, fiind vorba de o reflectare neliniştită, opusă împăcării din apa unei oglinzi – este literatura rusă de la începutul secolului XX. Ivan Bunin, Leonid Andreev şi Fiodor Sologub îl şochează pe cititorul obişnuit pînă acum cu ampla seninătate a literaturii clasice ruse. Tolstoi, Gogol, Turgheniev, Cehov, chiar Dostoievski sînt scriitori calmi. În marea simfonie care e opera lor răsună ici, colo sunete stranii, apar personaje bizare, dar, în ansamblu, scriitorul clasic rus e un optimist funciar. El crede că Binele va triumfa pînă la urmă. Lumea e făcută de Dumnezeu – iată axioma pe care se înalţă opera clasicilor ruşi. De aici sentimentul copleşitor de încredere în ordinea Lumii cu care se încheie lectura lui Tolstoi, Turgheniev şi chiar Dostoievski.

Cu Ivan Bunin, Leonid Andreev şi Fiodor Sologub literatura rusă intră în zona neliniştii acute, a neîncrederii în valori, a sensibilităţii la Răul funciar. Modernismul literaturii ruse din această perioadă nu provine din import occidental, ci dintr-o neîncredere funciară în ordinea din cărţile clasicilor ruși. Avînd, dintre scriitorii lumii, cea mai ascuţită conştiinţă a realului, atingînd bolnăviciosul în materie de sensibilitate faţă de viaţă, prozatorii ruşi moderni sînt o adevărată oglindă a haosului în care nu peste mult timp va intra, prin bolşevism, Rusia. Modernismul lor e unul dus pînă la ultimele consecinţe. Forma nouă, opusă împăcării din creaţia clasicilor, îşi are sursa în neliniştea faţă de un viitor sumbru, doar intuit deocamdată. Numai ruşii sînt capabili să facă o tragedie dintr-o idee – sugera Berdiaev în Sensurile şi sursele comunismului rus. Ce alt scriitor decît rusul Dostoievski ar putea suferi din concluzia că lumea e a Diavolului, şi nu a lui Dumnezeu? Chiar dacă ar face-o, un scriitor francez şi-ar trăda imediat ipocrizia. Sub lamentaţiile-i tragice s-ar desluşi neîncrederea ironică în ideile generale, inteligenţa care ştie că filosofia nu trebuie luată în serios, singurele adevăruri adevărate fiind cele verificate.

Andreev, Sologub, Bunin nu se complac în mizeria descrisă. Ca toţi marii ruşi, ei resimt tragic degringolada în care a intrat Rusia la începutul Secolului XX. Instinctul lor realist îi opreşte să înfrumuseţeze viaţa. În acelaşi timp însă, ei plîng această nouă lume. La Andreev, la Bunin, la Şologub, în paralel cu planul lumii exterioare, minuţios descrisă, se ivește planul scriitorului, al celui ce notează. De aici o sfîşietoare melancolie, bărbătească şi deci nu sentimentală, la haosul în care a ajuns Rusia, dar mai ales la nenorocirea bolşevică pe care o presimt profunzimile sufleteşti ale acestor scriitori.