• Ion Cristoiu: Partidul Comunist Român a jucat, practic, un rol minor în viaţa politică a României interbelice. Cu toate acestea, propaganda de după 1944 s-a străduit să-l înfăţişeze drept principala forţă politică a ţării.
  • Ion Cristoiu: Propaganda anticomunistă după 1989 a împrumutat multe componente din maşinăria comunistă de rescriere a trecutului. Nu altfel se explică tentaţia acestei propagande anticomuniste de a exploata trecutul în scopurile prezentului.
  • Ion Cristoiu: Rezultatul: o nefastă idealizare a perioadei interbelice. Adevărul e însă altul. Anii dintre cele două războaie au fost cei ai unor grave maladii ale politicii româneşti. Democraţia n-a fost una autentică. A fost o demonstraţie atinsă atît de balcanism, cît şi de infantilism.

Comunismul a purces la o vastă campanie pentru a-şi legitima dictatura. În acestă măreaţă acţiune un loc de frunte l-a avut rescrierea trecutului. Din multiple motive, inclusiv poziţia trădătoare în chestiunea naţională, Partidul Comunist Român a jucat, practic, un rol minor în viaţa politică a României interbelice. Cu toate acestea, propaganda de după 1944 s-a străduit să-l înfăţişeze drept principala forţă politică a ţării. Revistuţelor de partid, mai puţin importante în publicistica românească decît o revistă şcolară ocazională de azi, trasă la xerox şi iscălită de elevi, li se exagera ecoul pînă a le confunda cu „Universul” sau „Adevărul”. Publicaţiile democratice reflectau, sub semnul datoriei de a informa corect cititorii, procesele comuniştilor. După instaurarea dictaturii, notiţele despre aceste procese au fost umflate pînă la proporţiile unor campanii de presă.

Propaganda anticomunistă de după 1989 a împrumutat multe componente din maşinăria comunistă de rescriere a trecutului. Nu altfel se explică tentaţia acestei propagande anticomuniste de a exploata trecutul în scopurile prezentului. Printre aceste obiective, mai mult sau mai puţin mărturisite: legitimarea partidelor istorice. Pentru aceasta, asemenea PCR, PNŢCD şi PNL au ajuns la un moment dat să-şi exagereze propriul trecut. Rezultatul: o nefastă idealizare a perioadei interbelice. Adevărul e însă altul. Anii dintre cele două războaie au fost cei ai unor grave maladii ale politicii româneşti. Democraţia n-a fost una autentică. A fost o demonstraţie atinsă atît de balcanism, cît şi de infantilism.

Despre această democraţie găunoasă, scrie nemilos Francisco Veiga în Istoria Gărzii de Fier – 1919-1941, lucrare apărută la Barcelona în 1989 şi tipărită la noi în 1993:

Recomandări

CUM SE SIMTE PRINȚESA KATE?
WILLIAM FACE O VIZITĂ SECRETĂ
PUTIN CONDIȚIONEAZĂ PACEA
DECA FACE SCHIMBĂRI
CE VEZI AZI? BRIDGERTON
BEC AMÂNĂ DECIZIA PENTRU COSTINEȘTI

„În România terenul fertil în care a germinat fascismul, această plantă încărcată cu flori diferite, era alcătuit dintr-o serie de straturi sedimentare foarte poroase. Cel mai vizibil, aflat la suprafaţă, era format de parlamentarismul degradat ca urmare a eşecului suferit de alternativele politice succesive aplicate în anii interbelici. Nici una dintre ele nu a reuşit să răspundă necesităţilor noii societăţi româneşti apărute după Marele Război şi cu greu s-a reuşit transformarea în realitate a speranţelor de a crea un sistem democratic adevărat, cu participarea efectivă a maselor la jocul politic; eşecul naţional-ţărăniştilor la începutul anilor treizeci a marcat punctul culminant al acestei decepţii. Dat fiind că acum nu mai era posibilă întoarcerea la bipartidismul de dinainte de război, a început repede căutarea unui anumit tip de conducere care să stabilizeze situaţia. S-a impus, cu o oarecare rapiditate, tendinţa spre o dictatură clasică avîndu-l în frunte, ajustată poate cu o serie de concesii populare. Pentru elitele conducătoare, această opţiune ar fi însemnat continuarea procesului modernizator, prin intermediul industrializării, pusă în mişcare de către liberali înainte de război şi accelerată în anii douăzeci”.

Această democraţie bolnavă a fost denunţată de toţi oamenii lucizi ai vremii. În „Curentul” din 20 mai 1931, Cezar Petrescu scria:

„Acolo în Apus, cu mic şi cu mare, guvernaţi şi guvernanţi, noi românii nu mai avem nimic de pierdut. Ni s-a dus pomina (…) cu reputaţia pe care ne-au făcut-o, bunăoară, împrumuturile de mai deunăzi, cu preţurile şi umilinţele respective, contractele reziliate chiar a doua zi de cei care le încheiaseră, reformele abracadabrante, ca reorganizarea administrativă, şi tot ce ne-a creat faima unei ţări de parodii şi de improvizaţii. Apusul ne cunoaşte după fapte, nu după vorbe. Şi, din nefericire, faptele au fost aproape întotdeauna mai prejos de conţinutul pretenţios al cuvintelor. Libertate, democraţie, dreptate – toate aceste noţiuni şi-au pierdut la noi de mult valoarea, s-au uzat înainte de a reprezenta ceva, şi-au şters efigia, sună a metal muced şi mort”.

Criticile comuniştilor nu erau totdeauna tendenţioase. În 1995, Editura Univers enciclopedic a tipărit volumul Lichidarea lui Marcel Pauker. E vorba de reunirea într-o carte a documentelor descoperite după 1989 în arhivele Kremlinului privind anchetarea, judecarea şi executarea la Moscova, în 1938, a fruntaşului comunist român Marcel Pauker. Volumul conţine, printre altele, o Dare de seamă, scrisă de autor pentru Comintern.

Normal, în aceste condiţii abundenţa clişeelor comuniste. Numai că printre ele răsar şi cîteva adevăruri deloc interesante pentru mai-marii de la Kremlin. Sînt adevăruri însă extrem de semnificative depre viaţa politică românească. Şi ele rămîn neinteresate pentru Kremlin, ba chiar enervante, deoarece sînt spuse din perspectivă democratică. Stările de lucruri româneşti sînt denunţate nu de pe poziţii comuniste, ci de pe cele occidentale. Descriind atmofera de acasă, Marcel Pauker notează negru pe alb:

„Poziţia adoptată acasă, la noi, a fost: România este un stat oligarhic. Poporul, mai ales ţăranii, se află în aservire; cel mai întunecos analfabetism; mizerie, boli, oligarhia e dezgustătoare, bizantină, leneşă, venală, imorală (…). Oamenii de treabă, care iubesc, cu adevărat poporul, nu pot să facă în România nici un fel de politică, fiindcă pretutindeni murdăria este enormă. Numai prin necinste şi stînd în umbra unui partid de guvernămînt se poate îmbogăţi cineva”.

Familia lui Marcel Pauker nu era săracă. Antipatia faţă de starea de lucruri existentă nu poate fi pusă, aşadar, pe ura de clasă a celui bătut de soartă faţă de trufaşii vieţii. Ea îşi are cauza în imperfecţiunile democraţiei româneşti. Judecată după standardele adevăratei democraţii, cea din România era o baltă stătută, colcăitoare. Asta explică poate trecerea la comunism a bogătaşului Marcel Pauker, căruia i se mai zice aşi Prinţişorul. Ca şi simpatiile de stînga, comuniste chiar, ale unor intelectuali ca Lucreţiu Pătrăşcanu, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Sahia.

Scriam pe 22 mai 2024

Traian Băsescu – un comandant de navă care se implică în jocurile celor din sala maşinilor

CCR a respins pur şi simplu sesizarea făcută de Victor Ponta împotriva lui Traian Băsescu, pe motiv că încalcă Legea Fundamentală prin implicarea în campania electorală pentru un partid politic: PMP. Indiscutabil Traian Băsescu n-a încălcat Constituţia pledînd public pentru PMP, ba chiar şi lăsîndu-se postat pe Facebook cu un tricou publicitar al formaţiunii. Constituţia prevede doar că preşedintele nu poate face parte dintr-un partid politic. Din 1990 şi pînă acum, preşedinţii au făcut însă politica formaţiunilor care i-au propulsat la Cotroceni. Ion Iliescu, după spargerea FSN, s-a implicat în 1992 în formarea PDSR, partidul său de suflet. Din punct de vedere constituţional, Traian Băsescu nu încalcă Legea fundamentală. Din punct de vedere politic greşeşte enorm implicîndu-se în favoarea unui partid. Asta deoarece, adversarii politici – în frunte cu Victor Ponta – îi contestă şi deciziile corecte ca preşedinte, acuzîndu-le de părtinire politică. Deşi CCR i-a dat voie să se implice în campania electorală, poate că după 25 mai 2014, indiferent de rezultatul obţinut de PMP, Traian Băsescu renunţă la implicarea de pînă acum, concentrîndu-se exclusiv asupra funcţiei de preşedinte. Ce Dumnezeu, cînd era comandant de navă cobora în sala maşinilor şi se implica în jocurile maşiniştilor?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Citește și