Ion Cristoiu: Mă întrebam în 2006 dacă se va găsi un investitor care să cumpere Doftana. Uite că s-a găsit!

  • Ion Cristoiu: Potrivit presei noastre, deosebit de atente cînd vine vorba de anumiţi oameni de afaceri, Mohammad Murad a cîştigat licitaţia pentru concesionarea pe 49 de ani a închisorii Doftana, licitaţie organizată de primăria Telega.
  • Ion Cristoiu: Cînd spune c-a citit despre închisoarea Doftana în perspectiva cumpărării Mohammad Murat se referă la scrierile din vremea cînd Doftana era un loc magic al comunismului românesc.
  • Ion Cristoiu: Reportajele despre Doftana postdecembristă, furată pe rupte nu de burghezo-moşierime, ci de poporul muncitor, sînt puţine. Printre ele se numără şi reportajul meu publicat într-o carte apărută în 2006 despre cît de greu am nimerit la Doftana acum, ca ziarist postdecembrist.

Potrivit presei noastre, deosebit de atente cînd vine vorba de anumiţi oameni de afaceri, Mohammad Murad a cîştigat licitaţia pentru concesionarea pe 49 de ani a închisorii Doftana, licitaţie organizată de primăria Telega. În cadrul unei conferinţe de presă ţinute miercuri, 8 iunie 2022, cumpărătorul a anunţat că va transforma celebra închisoare într-un complex hotelier cu 1000 de locuri de cazare. Evident, tot el a simţit nevoia să ofere gazetarilor şi cîteva amănunte:

„A fost organizată o licitaţie referitoare la închisoarea Doftana. Am exprimat dorinţa de a face o investiţie amplă acolo. Acest lucru îl fac de peste 20 de ani, unde sunt active lăsate în paragină, care au fost şi reprezintă nişte simbolurile ale istoriei României. Nu ştiam foarte multe despre închisoarea Doftana, am citit. Chiar dacă au fost nişte simboluri un pic mai negative, că e vorba de o puşcărie, ştiţi foarte bine că acolo au fost închişi, Ceauşescu, Gheorghiu-Dej, zona are foarte multă istorie. Eu cred că nu există o afacere durabilă dacă nu are în spate istorie”.

Cînd spune c-a citit despre închisoarea Doftana în perspectiva cumpărării Mohammad Murat se referă la scrierile din vremea cînd Doftana era un loc magic al comunismului românesc. Reportajele despre Doftana postdecembristă, furată pe rupte nu de burghezo-moşierime, ci de poporul muncitor, sînt puţine. Printre ele se numără şi reportajul meu publicat într-o carte apărută în 2006 despre cît de greu am nimerit la Doftana acum, ca ziarist postdecembrist, faţă de vremurile cînd, pionier fiind, am fost dus cu grupul la Doftana. Pentru toţi cei pe care anunţul lui Mohammad Murad i-a făcut să se întrebe ce-i Doftana şi cam pe unde e ea, republic mai jos reportajul meu de acum 16 ani:

„La Doftana se ajunge prin Telega. De precizat: la închisoarea Doftana. Calea Doftanei, strada pe care o iei făcînd la dreapta, cum vii dinspre Cîmpina, se bifurcă la un moment dat:

Spre Valea Doftanei şi spre Telega.

Adepţii logicii clasice pot avea o mare problemă. După cum i‑a învăţat Aristotel (azi, mort), ei vor face următorul raţionament:

Doftana nu poate fi decît pe Valea Doftanei.

Că doar n‑o fi Doftana pe Valea Crişului!

Ei, bine, dînd cu tifla logicii, şi, mai ales lui Aristotel, închisoarea Doftana nu‑i în localitatea Doftana şi cu atît mai puţin pe Valea Doftanei. Valea Doftanei nu‑i valea rîului cu acelaşi nume, ci o localitate. Cînd ai făcut la stînga din Calea Doftanei, pentru a urca o pantă (destul de abruptă, de altfel), ai luat‑o spre Valea Doftanei (localitate) şi nu pe Valea Doftanei (arteră de circulaţie).

Am pornit‑o, aşadar, spre Telega. Fără a fi lămurit dacă închisoarea Doftana e în Telega, sau dincolo de Telega, în satul Doftana.

Altădată, mi‑ar fi fost mult mai uşor.

Unu: aş fi văzut autobuze cu pionieri veseli la ferestre, camioane (româneşti), ba chiar şi tractoare, avînd în remorci ţărani cooperativizaţi, aduşi să viziteze locul în care au fost închişi tovarăşul Dej (slavă!) şi tovarăşul Ilie Pintilie (mort la cutremur).

Doi: mi‑ar fi spus, ba chiar s-ar fi grăbit s-o spună, pe unde s‑o iei toţi cei întîlniţi în cale. Cine n‑ar fi ştiut ar fi riscat să aibă unele probleme. Cine ar fi refuzat, ar fi riscat să aibă probleme. Probleme cu P mare. Nu e nevoie să spunem cu cine. Îşi dă seama pînă şi un ţînc.

Ce spune Mic Ghid pentru cunoaşterea Doftanei

Trei: Zeci de articole şi broşuri ţi-ar fi spus, înainte de a căuta Doftana, cum se ajunge la ea. Ca de exemplu, broşura Doftana 1940-1948, tipărită de Federaţia Naţională a Foştilor Deţinuţi şi Internaţi Politici Antifascişti, la 10 ani de la prăbuşirea închisorii, provocată de cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940.

Am dat peste ea în biblioteca de acasă, în dulapul destinat Istoriei comunismului românesc.

După Prefaţa mobilizatoare, dînd Cezarului ce-i al Cezarului, adică vreo cîţiva de Trăiască! urmează, despărţit de Planul Penitenciarului special Doftana, un Mic ghid pentru cunoaşterea Doftanei.

Parcurgînd Micul ghid, mi-am dat seama cît de folositor mi-ar fi fost, dacă l-aş fi avut la mine, cînd am purces în căutarea Doftanei.

Întîi şi-ntîi, că nu m-aş fi rătăcit pe Valea Doftanei şi, mai ales, prin Telega. Deşi de natură strict propagandistică, Ghidul m-ar fi lămurit prompt cum se ajunge la legendarul loc al comunismului românesc.

După ce-aş fi luat-o spre Telega (ceea ce-ar fi însemnat că nu m-aş fi trezit la capăt de gropi, hăt-departe, în satul Valea Doftanei), lucrurile ar fi fost simple.

Aş fi citit în Ghid:

«De la gara Telega, urci drumul în pantă care duce spre comuna Telega. La prima cotitură drumul se împarte în două. Spre dreapta se iveşte o nouă pantă şi un drum mai îngust care duce spre închisoarea Doftana».

Urmînd indicaţiile date de ospătăriţa în roşu (mai în vîrstă) de la Terasa Muntenia (hotel şi restaurant) din Cîmpina, n-am mai făcut la stînga.

Am ţinut-o tot înainte spre Telega. Am trecut un pod incert, despre care nu ştii sigur dacă se va prăbuşi acum, în timp ce rulezi prudent, să nu‑ţi prăpădeşti pivoţii, sau după ce vei ieşi de pe el, la o distanţă suficient de mare pentru a nu fi în pericol, şi suficient de mică pentru a putea filma cu telefonul mobil, luat în rate.

Urci un dîmb, cobori o vale

Am ajuns astfel la o nouă bifurcaţie. Cele două indicatoare nu sunt în măsură să mă lămurească. Unul îmi spune că, făcînd la stînga, ajung la Tabără. Celălalt e niţel mai precis: Spre Telega. Nici unul, nici celălalt nu‑ţi spun nimic despre cum să ajungi la închisoarea Doftana. Mă rog, înainte de a o lua la dreapta, arunci o privire chemării îmbietoare de pe un panou vopsit proaspăt: Vizitaţi Casa Brebu! Dincolo de panou se înalţă o clădire ce‑ar putea fi, la o adică, Casa Brebu! Pereţii de cărămidă sunt înconjuraţi de schele. Cocoţaţi pe ele, cîţiva inşi dau alene cu mistria. Înarmaţi cu coifuri de hîrtie împotriva soarelui potenţial.

Urci un dîmb, cobori o vale şi, tot mergînd, îţi aminteşti spusele ospătăriţei, Sfînta Vineri a călătoriei tale:

Doftana e la cîţiva metri de cum intri în Telega. Tu te afli la cîţiva kilometri şi nici un semn de Doftana prin apropiere.

Un tînăr plin de viaţă urcă panta pe lîngă o bicicletă vioaie. Îl întreb de închisoarea Doftana. Răspuns:

Ridică din umeri.

Nu numai că nu ştie unde e celebra închisoare, dar, mai mult, habar n‑are despre ce‑i vorba.

O fi crezînd că e un bar de noapte cu stripteuze, neautorizat!

E prea tînăr ca să fi învăţat la şcoală despre eroica luptă a comuniştilor români în anii grei ai ilegalităţii! Mergi mai departe, pînă dai de o porţiune mai dreaptă a şoselei, şi întorci. Într‑un loc mai larg, unde poţi parca, opreşti. Bar de zi, Flipere – scrie pe o bucată de placaj scorojit. Cocoţată cu fundul pe stinghia de sus a gardului din fier forjat, o fetişcană. Stă acolo fără nici un motiv aparent. De pe prispa Barului de zi un tînăr în tricou de alergător la maraton se uită la tine. E pustiu înăuntru. La bar, un ins într‑o uniformă verzuie de atîta folosinţă pipăie expert o telecomandă.

Fetişcana ştie unde e închisoarea Doftana. Ţi se spusese, de fapt, de o casnică de peste drum. Cînd ai oprit şi ai coborît geamul ca s‑o întrebi, tocmai scutura aşternuturile. Vă întoarceţi, urcaţi pînă sus, în vîrf şi o luaţi la dreapta, pe o străduţă cu piatră cubică! Deşi te‑ai mirat niţel (îţi aminteşti, Doftana e aşezată pe un platou şi nu pe o străduţă de orăşel), ai întors şi ai ajuns aici, la Barul de zi. Tînăra generaţie, întruchipată de juna de pe stinghie, confirmă generaţia bătrînă. Îi sare în ajutor tînărul în tricou. Trebuie să urc şi s‑o iau la stînga.

Printre un şantier şi gărduleţul unei vile în construcţie

Porneşti, ajungi în vîrf, sau, mă rog, ceea ce‑ar putea fi aproximat drept vîrf, şi faci la stînga. Nu înainte de a te asigura că nu vine vreo maşină din sens invers. Deşi mergi mai departe, nu‑ţi vine să crezi, totuşi, că asta‑i calea pe care se ajunge la Doftana. Pare o străduţă laterală dintr‑un orăşel de provincie, una dintre acele străduţe care te duc direct într‑un gard stricat, sau într‑o rîpă transformată în groapă de gunoi. Străduţa suie cu şerpuiri. Ajuns la capătul pantei, te strecori cu greu printre un şantier şi gărduleţul unei vile în construcţie. Bărbaţi în chiloţi, cu acel aer dinamic, avîntat, de oameni la începutul programului de lucru, întorc cu lopeţile un dîmb de nisip.

Ca să poţi trece, se întrerup din lucru.

Drumul în pantă şi apoi pe platou nu m-a impresionat. Mă tot întrebam dacă pe străduţa asta banală se ajunge la locul de faimă al ilegalităţii comuniste, cel care a dat României postbelice numeroase Dosare propice parvenirii la şefii şi privilegii. De o parte şi de alta, căsuţe de mahala. La un moment dat a trebuit să mă strecor prin şantierul unei vile, populat de lucrători goi pînă la brîu, şi să ocolesc un autobuz ruginit, uitat de Dumnezeu de-a latul străzii.

Altfel ar fi stat lucrurile dacă aş fi avut cu mine Ghidul din 1949. Scrie în Îndrumar:

«Acest drum a fost bătut de mii de ori sub regimurile burghezo-moşiereşti de deţinuţii politici care erau duşi spre temniţă ferecaţi în lanţuri şi mînaţi cu paturile de armă şi înjurăturile gardienilor. Tot pe acest drum în anii 1935 şi 1937, au venit în faţa Penitenciarului Doftana cîteva mii de muncitori din Bucureşti şi Ploieşti, demonstrînd împotriva regimului sălbatic ce se aplica deţinuţilor comunişti şi antifascişti, cerînd imediata aplicare a unui regim omenesc şi arestarea călăilor bătăuşi şi asasini».

După ce-am tras maşina mai la o parte, m-am apucat să caut Intrarea. Cele trei porţi – două mici, pietonale, ca să-i zic aşa – şi una mare, pentru dube şi camioane, sînt prinse cu lanţuri ferecate de lacăte. Încerc una dintre ele. Nu s-ar deschide nici dacă ai arunca-o în aer. Pe dreapta, ghereta portarului, cu ziare în fereastră, ca şi cum ar fi în curs de părăsire. La capătul aleii, poarta principală. Remarc deasupra inscripţia redată în «Ilustraţiunea română», din 1936, revistă de mondenităţi interesată de un reportaj la Penitenciarul Doftana. Sînt dezamăgit. Nu s-ar fi întîmplat asta dacă aş fi avut cu mine Micul ghid din 1949. Aş fi citit deschizîndu-l:

«După ce treci de aleea de castani, întîlneşti poarta principală, care a fost clădită din blocuri masive de piatră. Sus, deasupra turnului, e săpat în piatră „Penitenciarul Doftana”. Convoiul era luat în primire în faţa acestei porţi. Se făcea apelul nominal, care, pentru comunişti, era însoţit de primele palme şi lovituri ale zbirilor».

La Doftana nu se poate intra. Nici ca arestat

N-am cum să intru. E drept, sînt nişte găuri în zăbrele, dar ele sînt favorabile mai degrabă unui contorsionist, decît unuia ca mine. Mă gîndesc: dacă aş fi fost prim-ministru sau, şi mai bine, preşedinte, m-ar fi aşteptat aici toate somităţile locale şi judeţene, ba chiar şi ministrul Culturii.

Ar fi fost şi o altă soluţie. Mi-o sugerează Micul Ghid. Să fi fost Gheorghiu-Dej sau Vasile Luca. Pentru că iată ce scrie broşura că se întîmpla cînd veneau alde Dej sau Luca:

«Între anii 1935 şi 1938, cînd veneau tovarăşi cunoscuţi ca făcînd parte din conducerea mişcării muncitoreşti, cum au fost tovarăşii Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Moghioroş, Emil Bodnăraş, în faţa porţii îi aştepta directorul închisorii, «balaurul» Savinescu, avînd în dreapta şi stînga sa gardienii cei mai sadici. De la bun început, el îi provoca pe tovarăşii noştri şi apoi poruncea gardienilor să-i ducă la Haş sau în celule întunecoase».”

Scriam asta în 2006 fără a mă gîndi o clipă că se va ivi vreodată investitorul curajos.

Uite că s-a ivit.

După 16 ani.

Cam tîrziu, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro