Ion Cristoiu: Marele prozator care e ziaristul Mihail Bulgakov

Editorial Ion Cristoiu
  • Ion Cristoiu: Mihail Bulgakov e un simplu jurnalist, în vîrstă de 30 de ani. A venit la Moscova pentru a se afirma ca scriitor. După jobul ca secretar cu probleme de literatură la o direcţie a Comisariatului Poporului, rămîne şomer. Mai că moare de foame.
  • Ion Cristoiu: „Este cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Eu şi soţia flămînzim… Am alergat prin toată Moscova – nu este nici o slujbă. Pîslarii mi s-au rupt”, scrie el în Jurnal pe 9 februarie 1922.
  • Ion Cristoiu: Ca să aibă cu ce trăi face gazetărie de duzină. La Monitorul comercial-industrial, la Sirena, la Muncitorul. Teoretic, textele sale ar fi trebuit să moară înainte de a fi publicate, date fiind efemeritatea subiectelor şi paginile în care erau găzduite. Bulgakov e însă Bulgakov.

Ion Cristoiu: Mihail Bulgakov e un simplu jurnalist, în vîrstă de 30 de ani. A venit la Moscova pentru a se afirma ca scriitor. După jobul ca secretar cu probleme de literatură la o direcţie a Comisariatului Poporului, rămîne şomer. Mai că moare de foame.

Vorbele celebre ale politicienilor. Politicienii din România Mică aveau replică, semnau vorbe celebre, care circulau mai întîi prin cafenele, prin cluburi şi redacţii, după care treceau în posteritate. Scrie Tudor Arghezi în tableta O întrevedere istorică, din Facla, 21 aprilie 1912:

„Domnul Carp, în urma insistenţelor regelui Carol, acum câtva timp pe domnul Take Ionescu să-i acorde o întrevedere. Întrevederea a avut loc în casele fostului preşedinte de consiliu. Zeflemist şi senin ca totdeauna domnul Carp a început astfel:

– Ştiu, dragă Take, că pe tine te plictiseşte să mă vezi. Pe mine regele mă plictiseşte să te văd; acum, că ne-am văzut, putem vorbi de altceva. ”

Mai ştiţi un moment postdecembrist asemănător?

*

„Nasul – tipic băutor de basamac”. Întîmplător, dar absolut întîmplător, dau în biblioteca de cărţi de pe Google play peste Scene moscovite, culegerea de schiţe semnate de Mihail Bulgakov. Din cîte-mi amintesc am citit-o şi chiar am fişat-o. Cum e în prezent pe tabletă, socotesc c-aş putea s-o citesc, pentru biciuirea inspiraţiei, ca pe o carte tipărită, cu singura deosebire că aplicaţia nu îngăduie sublinierea cu stiloul. Volumul, apărut la editura Polirom în 2004, reuneşte foiletoane publicate în presa vremii de scriitorul, pe atunci ziarist, Mihail Bulgakov.

Reţin mai întîi prin sublinierea tipică aplicaţiei bijuterii de stil de mare scriitor, deşi aici Mihail Bulgakov e un simplu jurnalist, în vîrstă de 30 de ani. A venit la Moscova pentru a se afirma ca scriitor. După jobul ca secretar cu probleme de literatură la o direcţie a Comisariatului Poporului, rămîne şomer. Mai că moare de foame:

„Este cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Eu şi soţia flămînzim… Am alergat prin toată Moscova – nu este nici o slujbă. Pîslarii mi s-au rupt”, scrie el în Jurnal pe 9 februarie 1922.

Ca să aibă cu ce trăi face gazetărie de duzină. La Monitorul comercial-industrial, la Sirena, la Muncitorul. Teoretic, textele sale ar fi trebuit să moară înainte de a fi publicate, date fiind efemeritatea subiectelor şi paginile în care erau găzduite. Bulgakov e însă Bulgakov. Chiar cînd scrie ca să nu moară de foame. Să luăm cîteva exemple:

„Pe strada Petrovka, la ceasurile cînd ziua dă în amurg, peste trotuarele gemînd de lume se revarsă în flux continuu lumina electrică.”„Pînă la ceasurile tîrzii din noapte forfoteşte, cumpără, vinde, se îmbulzeşte prin magazine lumea moscovită, dar şi-n tîrziu fapt de seară, cînd acele ceasurilor scăldate- lumină de pe străzi se tîrăsc înspre miezul nopţii şi la toate magazinele s-au şi tras obloanele, Tverskaia cea veşnic animată e tot plină de viaţă.” (Renaşterea comercială)

„Pe lîngă uşierul în uniformă strălucitoare se strecoară un tip mărunţel. Îmbrăcat într-o manta cenuşie şi avînd pe cap un chipiu al cărui cozoroc e crăpat drept la jumătate. Pe chip i se citesc emoţia, dezorientarea. Nasul – tipic unui băutor de basamac.”; „Moscoviţi purtînd căciuli cu clape şi sumbre gînduri în priviri, cu feţe neîngrijite, nebărbierite, figuri de oameni oacheşi cu înfăţişare orientală, occidentală, meridională. Paltoane fără căptuşeală, roase de atîta purtare, prin care suflă vîntul, şi luxoase gulere de biber. Ghete-lipii, cumpărate de la Piaţa Suharevka, şi încălţări elegante de lac. Cărunţi şi imberbi. Insolenţi şi politicoşi. Domoli şi ageri, de neprins, ca argintul-viu.” (Sub cerul de sticlă)

„Soarele de-ntîi aprilie bătu în fereastră şi prinse a scînteia în pahare.”; „Vreme de trei ani au dat buzna în locuinţa lui, ca o pedestrime într-o reţea de sîrmă ghimpată, oamenii în mantale cenuşii şi în paltoane negre, roase de molii, ca şi duducuţe cu genţi şi impermeabile din foaie de cort, dar în zadar, n-au ajuns la nici un rezultat.”; „Doi erau îmbrăcaţi în cenuşiu, iar unul în negru, purtînd o servietă roşcată.” (În primele linii)

*

Meterheneaua. Aşchii diamantine din Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă de Mihail Sadoveanu:

„Căci celui tare nu i se poate împotrivi decît cel viclean.”

„Îl deşteptă poate şi lumina lunii, care se înălţase la miazăzi şi împrăştia asupra tîrgului şi asupra curţii păienjeniş de argint.”

„Ci gînduri lăuntrice care aţipiseră numai pe jumătate şi tresăriserăm, singure din sămînţa lor, ca nişte flori ale grijii.”

„Stolnicul punea înaintea lui Vodă vasul de argint, cu felul de mîncare rînduit, ridicînd capacul, şi cu lingura lui gusta. în văzul tuturora. De asemeni cuparul, dregînd, sorbea credinţa din cupa aurită şi pe urmă o aşeza înaintea stăpînului său. La cea dintîi cupă pe care Duca Vodă o înălţă la slăvitele lui buze, trăsni un sacaluş sub ferestre, cutremurînd încăperea. De Marenne tresări şi boierii se veseliră în bărbi, privindu-se cu coada ochiului.

Îndată după ce Vodă gustă din vin a treia oară, la al treilea rînd de mîncări, alt zgomot porni, c-o larmă amestecată de tunete şi fluiere.

Erau ţipete de disperare parcă ale unei dihănii, în care cineva dădea lovituri de buzdugan cu învierşunare. Fu rîndul abatelui de Marenne să zîmbească, recunoscînd faimoasa meterhane ţarigrădeană, cu tobe şi multe flaute.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro