- Ion Cristoiu: Mîndria de a fi român e luată peste picior de I.L. Caragiale ca izvor al multor momente satirice. Aşa zisul patriot descoperă în fel de fel de fleacuri argumente pentru a se făli cu superioritatea noastră asupra altor neamuri. Surprind însă şi la Cehov aceeaşi cruntă ironizare a fuduliei naţionaliste ca nărav al ruşilor de la finele secolului al XIX-lea.
- Ion Cristoiu: Fie că e vorba de guvernante, profesori pentru copii, angajaţi de pe o piaţă care nu duce lipsă de aşa ceva, fie că sînt străini – francezi – de exemplu – pripăşiţi în sălbatica Rusie, stăpînii îşi fac o plăcere sadică, sporită şi de plictiseala provinciei imense, din a-i umili sau a le umili în ipostaza de străini.
- Ion Cristoiu: Ca orice mare satiric, pe Anton Pavlovici Cehov îl scoate din sărite vanitatea omenească, nărav tipic omenesc, pe care nu-l poţi întîlni nici măcar la lei, regii junglei. În cazul de faţă, vanitatea ia drept pretext naţionalismul orb.
Mîndria de a fi român e luată peste picior de I.L. Caragiale ca izvor al multor momente satirice.
Aşa zisul patriot descoperă în fel de fel de fleacuri argumente pentru a se făli cu superioritatea noastră asupra altor neamuri.
Surprind însă şi la Cehov aceeaşi cruntă ironizare a fuduliei naţionaliste ca nărav al ruşilor de la finele secolului al XIX-lea.
Schiţa În ţară străină, publicată în Oskolki, din 12 octombrie 1885, se opreşte asupra unei realităţi întîlnite şi în alte proze ale scriitorului, semn că era vorba de una obişnuită în Rusia frămîntată de Intrarea în veac:
Tratamentul rîtănesc aplicat de moşierii ruşi străinilor sau străinelor aflaţi în serviciu.
Fie că e vorba de guvernante, profesori pentru copii, angajaţi de pe o piaţă care nu duce lipsă de aşa ceva, fie că sînt străini – francezi – de exemplu – pripăşiţi în sălbatica Rusie, stăpînii îşi fac o plăcere sadică, sporită şi de plictiseala provinciei imense, din a-i umili sau a le umili în ipostaza de străini.
Antologică rămîne astfel schiţa Fiica Albionului, în care mîrlanul rus umblă gol dinadins în faţa guvernantei englezoaice din satisfacţia de a umili o străină.
În ţară străină victima bădărăniei bogătaşului rus e „monsieur“ Champougne, un franţuz bătrîior, pirpiriu şi curăţel, „întotdeauna bărbierit cu îngrijire“.
Cehov sintetizează astfel condiţia franţuzului în casa moşierului Kamîşev:
„Acest Champougne a fost cîndva perceptor în casa lui Kamîşev; i-a învăţat copii să se poarte frumos, să pronunţe corect cuvintele franţuzeşti şi să danseze. Mai tîrziu, cînd băieţii lui Kamîşev au crescut şi au ajuns locotenenţi, monsieur Champougne a rămas un fel de guvernantă de sex masculin. Îndatoririle fostului profesor nu sînt mare lucru. Trebuie să fie bine îmbrăcat, parfumat, să asculte pălăvrăgelile lui Kamîşev, să mănînce, să bea, să doarmă – şi, pare-se, atîta tot. În schimb, primeşte hrană, locuinţă şi o leafă care depinde de hachiţele moşierului“.
La micul dejun de duminică, exploatat de grobianul moşier pentru a-l umili pe franţuz, se haleşte pe rupte în stilul deja cunoscut al rusului fără maniere, dar cu avere.
Lui Kamîşev nu-i scapă nici un prilej de a-şi bate joc de Champougne ştiind de iritarea acestuia la orice jignire adusă Franţei.
Scena se desfăşoară astfel:
„Kamîşev mănîncă şi, ca de obicei, sporovăieşte.
— Ustură de mama focului! – spune el, ştergîndu-şi lacrimile pricinuite de o bucată de şuncă, unsă din belşug cu muştar. Uf, îl simt pînă şi în creier şi parcă în toate încheieturile. Muştarul vostru franţuzesc nu-ţi joacă asemenea feste, chiar dacă ai înghiţi un borcan întreg.
— Unuia îi place muştarul franţuzesc, altuia – cel rusesc… răspunde blînd Champougne.
— Muştarul franţuzesc nu place nimănui: poate doar franţujilor. Dar franţuzul mănîncă orice: broaşte, guzgani, gîndaci… brrr! Dumitale, bunăoară, nu-ţi place şunca asta, fiindcă-i rusească, dar dacă ţi s-ar da o sticlă prăjită şi ţi s-ar spune că-i franţuzească, ai mînca-o, şi ţi-ai linge şi buzele… După părerea dumitale tot ce-i rusesc e prost.
— N-am spus asta niciodată.
— Lasă… tot ce-i rusesc e prost, iar tot ce-i franţuzesc: O, se tre joli! După părerea dumitale, nu e ţară mai frumoasă ca Franţa, pe cînd, după părerea mea… ce-i, la drept vorbind, Franţa? O palmă de pămînt! Dacă ai trimite acolo un ispravnic de al nostru, după o lună de zile şi-ar cere mutarea: nici n-ar avea unde să se învîrtească! Poţi face ocolul întregii Franţe a dumitale într-o singură zi, pe cînd la noi, dacă ieşi pe poartă, nu vezi cu ochii sfîrşitul drumului! Mergi şi tot mergi cu trăsura…
— Da, monsieur, Rusia e o ţară imensă“.
Dincolo de exerciţiul de umilire, mărturisind un animal care mănîncă şuncă unsă cu muştar iute, Kamîşev e surprins de autor în ipostaza rusului care se făleşte în chip naţionalist şi, prin asta, în chip comic.
Nimic din ce crede moşierul a fi superioritatea rusului asupra altor popoare nu e lăsat deoparte. Ca şi în cazul fuduliei moldo-valahe, cea rusească pariază pe aşa-zisa inteligenţă nativă a mujicului:
„Inteligenţa rusului este o inteligenţă mereu creatoare! Atît că, fireşte, nu i se dă toată libertatea de care are nevoie. Apoi rusul nici nu ştie să se laude… Inventă ceva şi îşi lasă invenţia baltă, sau o dă copiilor să se joace cu ea, pe cînd un franţuz de al dumitale, dacă inventează un fleac oarecare, face un tărăboi de-l aude lumea întreagă. Deunăzi, vizitiul meu Iona a făcut dintr-o bucată de lemn un omuleţ: cînd tragi de o sforicică, omuleţul face o necuviinţă. Iona însă nu se laudă cu invenţia lui“.
Ca orice mare satiric, pe Anton Pavlovici Cehov îl scoate din sărite vanitatea omenească, nărav tipic omenesc, pe care nu-l poţi întîlni nici măcar la lei, regii junglei. În cazul de faţă, vanitatea ia drept pretext naţionalismul orb.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro