Ion Cristoiu: Mitingul din 21 decembrie 1989: Nicolae Ceauşescu decide să renunţe la soluţia militară în favoarea soluţiei politice

  • Ion Cristoiu: Organizarea Mitingului a fost pusă sub semnul întrebării de mulţi memorialişti şi de mulţi cercetători. Toţi au remarcat bălbîielile incredibile din organizarea unei manifestări comandate de Nicolae Ceauşescu, altădată fără fisură. Nikolai Morozov, corespondentul Agenţiei TASS, observă imediat, de la faţa locului, golurile din organizare.
  • Ion Cristoiu: Bălbîielile au fost puse pe seama şovăielilor lui Nicolae Ceauşescu de a se lăsa convins de Complotişti să ţină Mitingul. În realitate, aşa cum observă Nikolai Morozov, balamucul îşi avea cauza în deruta regimului. Maşinăria de organizare de pînă acum se gripase.
  • Ion Cristoiu: Adunarea Populară de la Bucureşti se înscrie în Planul de a contracara Complotul Extern prin semnalul dat de mitingurile colectivelor muncitoreşti că Poporul român se solidarizează cu el şi, prin urmare, e gata să lupte sub conducerea lui la fel ca în august 1968. Punctul cheie al semnalului îl reprezintă transmiterea mitingului în direct la televizor.

Mult timp după Decembrie 1989 decizia de a organiza la Bucureşti pe 21 decembrie 1989, în Piaţa Republicii, o Mare Adunare Populară pentru a condamna „Tulburările de la Timişoara” şi a exprima solidaritatea cu Nicolae Ceauşescu a fost pusă pe seama unui Complot. Nicolae Ceauşescu ar fi fost convins să se convoace un asemenea miting de către Barbu Petrescu, primul secretar al Comitetului de partid al Capitalei, deşi mulţi din jurul Secretarului General s-ar fi opus. Ba chiar – s-a zis – fostul Conducător ar fi avut şovăieli, biruite pînă la urmă de insistenţele celor din Complot. Unii l-au binecuvîntat pe Barbu Petrescu cu fapta eroică de a-l fi manipulat pe Nicolae Ceauşescu. La Tîrgovişte, Elena Ceauşescu ar fi invocat un anume trădător Marcel. S-a susţinut că Marcel era Gogu Rădulescu. Cică fostul CPEx-ist l-ar fi convins pe Nicolae Ceauşescu să ţină mitingul.

Nicolae Croitoru, la vremea respectivă secretar al Comitetului Municipal de partid Bucureşti, martor al evenimentelor din Bucureşti, descrie pe larg în serialul Şase zile cît o viaţă de pe cristoiublog.ro cum au stat lucrurile în realitate:

„După Teleconferinţă «Bebe» al nostru a dispărut, fără să spună nimic, doar a făcut semn cu degetul că se duce sus, la C.C. Se pare că acolo s-a întîlnit cu Silviu Curticeanu, cancelarul şef, Emil Bobu, secretar cu organizatoricul, şi generalul Milea, Comandantul Armatei. Bebe s-a întors în jurul orei 20,00 la şedinţa noastră ţinută în sala de Consiliu. Enigmatic şi uşor triumfal «Bebe» s-a ridicat de pe scaun şi a declarat rituos că ne va anunţa ceva foarte important. Cu toţii am rămas înmărmuriţi. O uşoară stare de înviorare s-a produs în sală.

Credeam, aproape toţi, că secretarul general şi-a dat demisia, aşa cum intenţiona s-o facă în urmă cu cîteva zile, la şedinţa Comitetului Politic Executiv. N-a fost să fie aşa. Gîfîind, Bebe a spus că avem marea onoare, din partea conducătorului să organizăm, a doua zi, o mare adunare populară în capitală cu o sută de mii de oameni ca în 1968 să dăm o ripostă patriotică trădătorilor de ţară şi agenturilor străine. Este o mare onoare pentru noi, a zis el, ce ziceţi? Putem sau nu putem s-o organizăm?

În sală şi-a făcut loc un soi de rumoare nedefinită, fiecare vorbea în şoaptă cu vecinul său de scaun punînd întrebări de organizare. Era o stare de perplexitate şi nimeni nu voia să dea un răspuns. Din fundul sălii veni o confirmare slabă a unor voci anonime… «dar noi nu mai suntem în 1968 atunci era vorba de Cehoslovacia, acum e vorba de România». O pauză scurtă, întrebătoare se aşternu peste sală. Eu, puţin ezitant, zic ca să audă cei din jur. «Eu mi-am spus părerea la unii colegi, orice picătură de sînge vărsată acum înseamnă sfîrşitul regimului; a curs deja sînge pe Bega vreţi să curgă şi în capitală?….sau poate în toată ţara?. Cine mai poate opri nenorocirea şi pe urmă nu e vorba de regim, e vorba de oamenii care pot să moară nevinovaţi…»

A sărit în sprijinul meu şi Costică Smeu, secretarul cu organizarea, susţinîndu-mă cu altă idee «Şi mai e ceva tovarăşe prim secretar, timpul e prea scurt. De fapt, de organizare se ocupă sectoarele, să spună primii secretari de acolo dacă este posibilă pregătirea adunării populare într-un timp aşa de scurt.» Tăcere. Niciunul nu a aprobat, dar nici nu s-a împotrivit. Doar Dinu Dumitru de la Sectorul 1 şi doamna Anastasiu de la sector 6 au întrebat de oră. Atunci ce-i spun eu Tovarăşului, că nu putem? întrebă Bebe! Eu nu mă duc să spun că nu se poate. Doar să merg să-l întreb pe Curticeanu la ce oră se doreşte organizată adunarea, se smiorcăi primul secretar.”

Din cîte se vede, Barbu Petrescu nu face altceva decît să se dea peste cap pentru a îndeplini indicaţia lui Nicolae Ceauşescu. Putem vorbi de rolul său în ţinerea mitingului doar prin faptul că nu a şovăit cînd i s-a zis de organizarea manifestării, de care răspundea aparatul Comitetului de Partid Bucureşti, că nu şi-a exprimat temerile în legătură cu timpul prea scurt. În nici un caz nu-i putem atribui rolul istoric de manipulator al lui Nicolae Ceauşescu de pe poziţiile unui membru al Complotului.

Atmosfera descrisă de Nicolae Croitoru e tipică pentru atmosfera din întreg aparatul de partid şi de stat în zilele lui decembrie 1989. Nimeni nu i se opune făţiş lui Nicolae Ceauşescu. Nimeni n-are nici măcar curajul de a-l avertiza că greşeşte. Toţi tac. Toţi sînt de acord cu indicaţiile şi se angajează că le vor îndeplini.

Numai că toţi îndeplinesc indicaţiile în silă, fără entuziasm, fără convingere.

Ce poate fi mai rău pentru un regim:

Căderea în inerţie mortală.

Organizarea Mitingului a fost pusă sub semnul întrebării de mulţi memorialişti şi de mulţi cercetători. Toţi au remarcat bălbîielile incredibile din organizarea unei manifestări comandate de Nicolae Ceauşescu, altădată fără fisură. Nikolai Morozov, corespondentul Agenţiei TASS, observă imediat, de la faţa locului, golurile din organizare:

„În jurul orei 8 dimineaţa, în centrul Bucureştiului, inclusiv în zona unde era şi biroul TASS, a început să se concentreze lume. Din camioane se descărcau pancarde şi portrete ale celor doi Ceauşeşti. Un tînăr mi-a spus că peste cîteva ore, în Piaţa Palatului, va avea loc un mare miting popular în sprijinul politicii PCR. Ceva mai tîrziu însă am văzut că oamenii au început să încarce «instrumentele de sprijin» înapoi în maşini.

Un telefon de la Agerpres ne-a anunţat că mitingul a fost anulat.

Peste un timp însă, am aflat că din diferite colţuri ale oraşului din nou se îndreptau spre centru coloane de demonstranţi. Încă un telefon de la Agerpres: ni s-a spus să deschidem televizorul, pentru că transmisiunea directă a adunării populare va începe la ora 12.” (Nikolai Morozov, Corespondentul Agenţiei TASS care a văzut totul, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002)

Nikolai Morozov e şi un observator al profunzimilor politicii pe care o descrie. Din întreaga tărăşenie el trage o concluzie:

„Devenise clar că în Capitală domnea confuzia, se părea că puterea aflată în derută nu stăpânea situaţia şi nu avea un plan ferm de acţiune.” (idem)

În volumul Adevăruri incomode – decembrie 1989 –, culegere de mărturii şi documente despre decembrie 1989, tipărită de foşti ofiţeri de Securitate la Editura Semne, general în rezervă Vasile Mălureanu, fost ofiţer de Securitate, depune mărturie, ca prezent în misiune la faţa locului, despre brambureala care a definit organizarea Mitingului din 21 decembrie 1989, zis şi Mitingul fatal pentru Ceauşescu:

„Mitingul din 21 decembrie a fost comandat de Ceauşescu, după revenirea sa în ţară, din Iran, pentru a condamna public revolta de la Timişoara şi a demonstra că este vorba de acţiuni diversioniste izolate, cu implicare externă, care nu se bucură de susţinere populară.

Demersul era riscant, deoarece nu se baza pe o evaluare realistă a «ataşamentului» la zi al bucureştenilor care lucrau în unităţi economice de vîrf, iar timpul scurt pentru organizare nu permitea derularea măsurilor speciale de selecţie pregătire şi protecţie pe care le reclama situaţia excepţională din ţară. Concret, dispoziţia de organizare a mitingului a fost dată în seara zilei de 20 decembrie, după consultarea primarului Capitalei, care a oferit în mod uşuratic garanţii că poate fi organizat în bune condiţii. Acest lucru nu a fost însă posibil în timpul scurt avut la dispoziţie. Dificultăţile în plan organizatoric au determinat mulţi factori responsabili din întreprinderi să apeleze preponderent la muncitori ieşiţi din schimbul de noapte, care erau obosiţi. Deplasarea spre locul de desfăşurare s-a făcut fără respectarea regulilor tradiţionale în asemenea situaţii (încolonaţi, cu plasarea unor oameni verificaţi în fiecare coloană etc.), ceea ce a permis unor persoane străine să se infiltreze printre muncitori şi să intre în Piaţa Comitetului Central al P.C.R.

Mitingul a început intempestiv, Ceauşescu şi oficialii care îl însoţeau făcîndu-şi apariţia în balcon cu 30 de minute înainte de ora anunţată, respectiv la 12,00. Ilie Ciurăscu, cel care asigura comentariul TV, nu ajunsese încă în cabina improvizată la baza Corpului B al clădirii Comitetului Central (dinspre str. Oneşti), iar regia tehnică, surprinsă, a intrat direct pe miting, fără miră şi intonarea imnului naţional, conform uzanţelor stricte ale Televiziunii“.

Despre greşelile elementare din iniţierea şi desfăşurarea acestui miting s-a mai vorbit. Mărturia lui Vasile Mălureanu se deosebeşte de altele, scrise despre acest eveniment crucial în destinul lui Nicolae Ceauşescu. E mărturia unui om care vede iniţierea şi organizarea Mitingului prin ochii ofiţerului cunoscător al „măsurilor speciale“.

 Bălbîielile au fost puse pe seama şovăielilor lui Nicolae Ceauşescu de a se lăsa convins de Complotişti să ţină Mitingul. În realitate, aşa cum observă Nikolai Morozov, balamucul îşi avea cauza în deruta regimului. Maşinăria de organizare de pînă acum se gripase. Activul din Bucureşti, cel responsabil de mobilizare şi organizare, lucra la un sfert din capacităţile de altădată. Cei mai mare parte a acestuia aştepta deznodămîntul. Pe de o parte n-avea chef să mai depună efortul de altădată, întrebîndu-se dacă mai merita. Pe de alta, se pregătea de Marea Lepădare.

În realitate, iniţiativa a aparţinut în exclusivitate lui Nicolae Ceauşescu şi nu ca urmare a unei manipulări, ci a deciziei sale de la un moment dat, de a renunţa soluţia militară în favoarea soluţiei politice.

Adunarea Populară de la Bucureşti se înscrie în Planul de a contracara Complotul Extern prin semnalul dat de mitingurile colectivelor muncitoreşti că Poporul român se solidarizează cu el şi, prin urmare, e gata să lupte sub conducerea lui la fel ca în august 1968.

Punctul cheie al semnalului îl reprezintă transmiterea mitingului în direct la televizor.

Numărul uriaş de demonstranţi, lozincile strigate şi lozincile afişate, cuvîntările participanţilor, entuziasmul stîrnit de discursul său urmau să convingă atît pe plan intern, cît şi pe plan extern că în ciuda a ceea ce se spunea în presa străină, la posturile de Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, în cancelariile străine şi la telefon, în şoaptă, situaţia din România era sub control.

Regimul rămînea de neclintit.

În luarea deciziei de a organiza Mitingul Nicolae Ceauşescu a pariat pe semnalul intern şi extern al condamnării de către muncitorii bucureşteni a provocărilor imperialiste.

Chiar şi cu aceste slăbiciuni de organizare, Mitingul ar fi fost un succes.

Pentru că, în direct la TVR, nu s-ar fi văzut nici oboseala, nici lehamitea.

S-ar fi văzut solidaritatea cu Nicolae Ceauşescu!

Nicolae Ceauşescu era convins că muncitorii – fuseseră convocaţi cei de pe marile platforme industriale – vor fi de partea sa.

Şi chiar dacă n-ar fi fost convins, tot ar fi convocat mitingul.

Pentru că trebuia să dea un semnal ţării şi lumii prin transmisia în direct la tv că ţine situaţia sub control.

Din nenorocire pentru el, Complotiştii au ţinut cont de importanţa enormă a transmisiei în direct fără incidente.

Conspiratorii (din afară) pariau pe o realitate tipică regimului Ceauşescu. Totul trebuia să se desfăşoare pînă la virgulă potrivit scenariului, fără nici cea mai mică greşeală. La un Congres al PCR, în timpul Cuvîntării rostite de Ceauşescu, dacă pe cineva din sală îl apuca o tuse convulsivă, întîmplarea se lăsa cu sancţiuni pentru organizatori. Ea, întîmplarea, chiar transmisă în direct, avea o importanţă nesemnificativă, pentru că se desfăşura într-o vreme normală. 21 decembrie 1989 nu era o astfel de vreme. Prin Europa Liberă, dar şi prin zvonuri, naţiunea ajunsese în pragul infarctului provocat de încordare.

Pe acest fond, întreruperea Mitingului (prin provocarea spaimei şi nu a protestelor, cum s-a zis în primii ani postdecembrişti) avea două scopuri:

1) Să creeze în ţară sentimentul că s-a întîmplat ceva groaznic.

2) Să-l arate românilor în direct pe Eu, Supremul, din tablouri, tresărind într-o nedumerire pur omenească.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro