- Ion Cristoiu: După strălucita victorie electorală din 1928 a ţărăniştilor (77,76 la sută din voturi, o cifră record pentru perioada interbelică), Nae Ionescu începe să se depărteze treptat, treptat de PNŢ.
- Ion Cristoiu: Alături de de măsurile luate împotriva presei, de neîndeplinirea angajamentelor morale, relaţia Guvernului cu Partidul şi cu Parlamentul a fost unul dintre motivele despărţirii lui Nae Ionescu de Iuliu Maniu
- Ion Cristoiu: Dictatura Guvernului asupra Parlamentului îşi găseşte expresia în supuşenia umilă a parlamentarilor ţărănişti faţă de faptele şi vorbele guvernului. Din cîte se vede, realităţi din perioada interbelică întîlnite şi în perioada postdecembristă.
Tema relaţiei dintre Guvern şi Partid după cucerirea Puterii nu e nouă în istoria României. Nae Ionescu s-a aflat, prin Cuvîntul, în prima linie a bătăliei pentru venirea la guvernare a PNŢ. După strălucita victorie electorală din 1928 a ţărăniştilor (77,76 la sută din voturi, o cifră record pentru perioada interbelică), Nae Ionescu începe să se depărteze treptat, treptat de PNŢ. Criticile sale devin tot mai dese şi tot mai sîcîitoare pentru Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului de miniştri. Alături de nemulţumirea faţă de absenţa unei ruperi revoluţionare de trecutul dominat de PNL, de măsurile luate împotriva presei, de neîndeplinirea angajamentelor morale, relaţia Guvernului cu Partidul şi cu Parlamentul a fost unul dintre motivele despărţirii lui Nae Ionescu de Iuliu Maniu. Comentariul Sfatul parlamentar! din Cuvîntul, 2 noiembrie 1929, denunţă deja o realitate:
„Eroarea fundamentală a actualului regim a fost că guvernul a pierdut contactul cu partidul şi cu Parlamentul. Guvernul s-a considerat deţinător al unei plenipotenţe, mărginită numai de program, şi a crezut că poate exercita această plenipotenţă cu ignorarea completă a tuturor indicaţiilor pe care masa, mai plastică, a partidului şi a Parlamentului i le-ar fi putut pune la îndemînă. Numai aşa se explică rigiditatea, inutilă şi nejustificată nici măcar în drept, a unora dintre miniştri faţă de cererile uneori perfect îndreptăţite ale partidului, precum şi neglijarea acestuia din urmă în toate împrejurările în care era vorba de hotărîri însemnate. (…)
Iată prin urmare, că, aşa cum s-a procedat, guvern şi partid s-au ţinut separate. De unde a ieşit, pe deoparte, o slăbiciune pentru Guvern, care pierdut cel mai preşios al său izvor de inspiraţie – viaţa partidului – iar pe de alta, o lipsă de solidarizare a partidului cu actele şi viaţa guvernului.”
Semnul limpede al ruperii Guvernului de partid e văzut de Nae Ionescu în poziţia Guvernului faţă de grupul ţărănist din Parlament:
„Din aceste consideraţii urmează: întîi, necesitatea unui contact permanent între guvern şi partid, tocmai pentru a se şti în fiecare moment ce e programul; iar în al doilea rînd, transformarea guvernului într-un simplu instrument de execuţie a intenţiunilor, indicaţiilor şi iniţiativei partidului. Asta însemnează un regim de mase.
Ce s-a întîmplat la noi? Prin faptul trecerii tuturor conducătorilor în guvern, acesta şi-a închipuit că se poate identifica el cu partidul – ceea ce e fundamental fals – şi nu are nevoie de nici o altă indicaţie decît cea a programului – ceea ce, după cum am arătat, e tot aşa de fundamental fals.
De aici a urmat inversarea raporturilor normale; adică: ignorarea completă a partidului, pe de o parte; transformarea Parlamentului într-un simplu aparat de înregistrare a iniţiativelor guvernului, pe de alta. Şi am ajuns astfel în situaţia paradoxală şi absolut inadmisibilă că parlamentul unui partid de mase nu se deosebeşte întru nimic, în rosturile şi funcţiunile lui, de parlamentul vechiului regim liberal sau averescan.
Era fatal să se ajungă aci; şi era fatal să se facă şi greşeli, de îndată ce guvernului îi lipsea baza normală de inspiraţie – contactul cu partidul.” (Nae Ionescu, De unde izvorăşte autoritatea, Cuvîntul, 6 noiembrie 1929)
Dictatura Guvernului asupra Parlamentului îşi găseşte expresia în supuşenia umilă a parlamentarilor ţărănişti faţă de faptele şi vorbele guvernului:
„Se discută de cîteva zile deja, în Cameră, proiectul de răspuns la Mesagiul Tronului. Această împrejurare a fost întotdeauna, de cînd există regimul parlamentar, prilejul în care s-a pus problema politicei guvernului.
Mărturisesc că am avut o surpriză. Spre deosebire de culoarele Camerii, unde toată lumea tună şi fulgeră împotriva guvernului, sau cel puţin a unei părţi din guvern, la tribună, toţi oratorii devin de o drăgălăşenie şi de o fericire înduioşătoare. Ceea ce face ca, în loc să asistăm la o demnă şi rodnică cercetare a activităţii regimului actual – să ni se servească sosurile sleite ale unei dubioase imnologii.
E adevărat că, la această penibilă situaţie, contribuie şi susceptibilitatea irascibilă a cabinetului. Membrii ministerului Maniu sînt, toţi coborîtori din zei. Ei nu greşesc niciodată. De aceea nici nu suportă critică. Sub nici o formă. De douăzeci de ori să spui unuia că e mai mare decît Cromwell sau Richeliu, sau Colbert; dacă te-a împins păcatul să crezi, a douăzeci şi una oară, că are un… defect de croială la surtuc, eşti un om pierdut; sau cel puţin un duşman al naţiei, care trebuie sugrumat cu orice preţ. Cum vreţi, dară, să îndrăznească un biet parlamentar să spună deschis ceea ce crede, ce a văzut şi ce ştie? Se mulţumeşte şi el cu ce poate spune… la bufetul Camerei. Şi toată lumea e mulţumită.” (Nae Ionescu, Mulţumirea generală, în Cuvîntul din1 decembrie 1929)
Din cîte se vede, realităţi din perioada interbelică întîlnite şi în perioada postdecembristă.
Lucru normal.
Politicienii sînt aceeaşi.
Români, adică.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro