Ion Cristoiu: Nae Ionescu despre vechile noastre apucături turceşti, precum încă să facem întîi casele şi pe urmă îngăduim străzii să se strecoare printre ele, cum va putea

Ion Cristoiu Ion Cristoiu-editorial
  • Ion Cristoiu: În tableta Duminica, din Bilete de Papagal, 22 martie 1929, publicistul Tudor Arghezi dezbate luptele fratricide din cadrul Mişcării Socialiste. Prilej pentru autor de a medita mai amplu la un adevăr: Nici o duşmănie nu e mai puternică pe lumea asta decît cea între fraţi.
  • Ion Cristoiu: Bucureştii noştri balcanici se definesc prin neorînduiala construcţiilor private şi publice. Tot George Călinescu observa că la noi, în Bucureşti, fiecare şi-a ridicat casă după cum i-a trecut prin cap, astfel că edificiile se opun unora altora, cînd nu-şi arată reciproc fundul.
  • Ion Cristoiu: . În debutul lui 1927 se discută în public despre edificiul viitoarei Patriarhii. Asumîndu-şi punctul de vedere al unui arhitect cu minte, Nae Ionescu scrie în editorialul Palatul şi Catedrala Patriarhală, Cuvîntul, 7 februarie 1927:„Să nu se supere nimeni, dar noi, în toată discuţia purtată prin presă în jurul construirii viitoarei Patriarhii, nu am găsit decît un punct de vedere serios(…)”.

1. În tableta Duminica, din Bilete de Papagal, 22 martie 1929, publicistul Tudor Arghezi dezbate luptele fratricide din cadrul Mişcării Socialiste. Prilej pentru autor de a medita mai amplu la un adevăr:

Nici o duşmănie nu e mai puternică pe lumea asta decît cea între fraţi:

„Nimeni nu se pricepe mai bine la discordie şi ciomăgeală ca fraţii între dînşii. Şi ei nu se luptă niciodată ca adversarii, ci exclusiv ca fraţii, adică pînă ce unul din ei, cu nasul muşcat, cu şira spinării ruptă, olog şi unanim fracturat, cade definitiv. Dacă n-ar interveni trecătorii şi poliţia să-i oprească, adepţii aceleiaşi credinţe, s-ar deda asupra răniţilor la toate actele alienaţiei mintale şi ar găsi mijloace patologice să pedepsească şi cadavrele. Socialiştii se extermină pentru o delicateţă, pentru nuanţă, ca în arta poetică a lui Paul Verlaine. Un gri deschis, un bleu fond separă pe aceşti renăscători ai omenirii, pe viaţă şi pe moarte, interesaţi în principiu la miliarde şi pasionaţi după lăscăi.”

Citîndu-l pe Arghezi, mă văd obligat să notez ceea ce autorul tabletei n-o spune.

Şi anume că, pînă la urmă din aceste ciomăgeli frăţeşti dintre socialişti, cîştiga la scor Siguranţa.

Siguranţa care avea informatori şi manipulatori în toate partidele din anii interbelici.

Orbiţi de ură, fraţii nu-şi dau seama că în apropierea locului în care ei se muşcă de nas pîndesc duşmanii. Din Tacitus ne dăm seama că majoritatea teritoriilor cucerite de romani erau ţinute în stăpînire prin acel Divide et Impera. Fraţii se ciomăgeau în favoarea Duşmanului.

2. Sclipiri diamantine din Tacitus, Istorii, Cartea a II-a, dedicată Războiul civil din Anul celor patru împăraţi:

„Setea de putere, veche şi de mult sădită în inimile muritorilor, a crescut mare şi s-a dat pe faţă o dată cu creşterea imperiului;”

„În apărarea lor ei se folosiră de temeiuri mai mult trebuincioase decît cinstite.”

„Vitellius nefiind niciodată atît de copleşit de griji, încît să-şi uite de plăceri.”

„Aşezămintele strămoşilor, pe vremea cărora puterea romană se ţinea mai bine cu bărbăţie decît cu bani.”

„Dar pentru a aprinde un război aşa de mare era nevoie de îndelungată chibzuinţă.”

„Cînd e vorba de planuri în viaţa de toate zilele este cu putinţă o înaintare cumpătată şi o încredere, după dorinţă, mai mare sau mai mică în noroc; pentru cei care rîvnesc la domnie nu se găseşte nici o cale de mijloc între culme şi prăpastie.”

„Toţi cei care-şi iau asupra lor săvîrşirea unor lucruri mari ar trebui să cumpănească dacă ceea ce încep este spre binele statului, spre cinstea lor, dacă este uşor de împlinit sau măcar nu prea anevoios; ei ar trebui totodată să ţină seamă şi dacă cei care-i sfătuiesc sînt gata să fie părtaşi la primejdii şi dacă încercării îi surîde norocul, şi cui îi va reveni vrednicia cea mai mare.” E un fragment dintr-un discurs atribuit de Tacitus lui Mucianus în faţa viitorului împărat Vespasiunis pe cînd se puneau la cale luptele duse de legiunile din Orient, toate de partea lui Vespasianus.

„Pe cînd se căuta un prilej, un loc prielnic şi, ceea ce e mai greu în astfel de împrejurări, o vorbă de început…”

„Mucianus a plecat cu o oaste uşor înarmată, purtîndu-se mai mult ca părtaş la putere decît ca slujitor al ei.”

3. Să construim, acesta e cuvîntul! Sintagma, împrumutată dintr-un discurs al lui George Călinescu în Camera Deputaţilor, poate fi pusă drept motto pe întreaga spiritualitate românească. Obsesia construirii, sau într-un sens mai larg, a înfăptuirii, chestie a dracului de grea într-o ţară a vorbelor late, trompetistice, cuprinde şi atenţia pentru ansamblul arhitectural armonios. Bucureştii noştri balcanici se definesc prin neorînduiala construcţiilor private şi publice. Tot George Călinescu observa că la noi, în Bucureşti, fiecare şi-a ridicat casă după cum i-a trecut prin cap, astfel că edificiile se opun unora altora, cînd nu-şi arată reciproc fundul. A lipsit şi lipseşte şi acum viziunea arhitecturală de ansamblu, gîndirea armonioasă a cartierului în care să se înscrie orice nouă construcţie. În debutul lui 1927 se discută în public despre edificiul viitoarei Patriarhii. Asumîndu-şi punctul de vedere al unui arhitect cu minte, Nae Ionescu scrie în editorialul Palatul şi Catedrala PatriarhalăCuvîntul, 7 februarie 1927:

„Să nu se supere nimeni, dar noi, în toată discuţia purtată prin presă în jurul construirii viitoarei Patriarhii, nu am găsit decît un punct de vedere serios: acel exprimat de arhitectul Ion Davidescu prin ziarul «Viitorul». Aci se pune problema ceva mai vast, din punct de vedere care devine bogat în perspective, chiar pentru simplul om de bun-simţ – care, precum se ştie, ascultă, nu dă soluţii. D-l Davidescu crede că o construcţie de însemnătatea Patriarhiei nu poate fi considerată ca o problemă izolată; că aşezarea şi înfăţişarea acestui viitor monument arhitectonic e în funcţie de viitoarele şi actualele mari clădiri ale oraşului, precum şi de marile artere de comunicaţie existene sau urmînd a se deschide.

E aşa de simplu şi de evident; dar se va lua în considerare acest punct de vedere? Planul de sistematizare a oraşului e o stăruitoare dorinţă a celor cîţiva urbanişti serioşi din ţara noastră. Nu se face totuşi. De ce? Pentru că, în virtutea vechilor noastre apucături turceşti, pecum încă să facem întîi casele şi pe urmă îngăduim străzii să se strecoare printre ele, cum va putea.

Preocuparea urbanistică reprezintă o mentalitate publică evoluată, pe care noi nu o avem încă. În această direcţie, totul trebuie să fie făcut de sus în jos, de un cap modern, al unui om de curaj. Să-l aşteptăm. Ne gîndim însă că, poate, în împrejurările de azi, Patriarhia ar trebui să contribuie la promovarea acestui cap.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro