Ion Cristoiu: Negustoria dintre Presă şi Politică

• Disperarea naşte monştri. Astfel se ajunge la susţinerea lui Constantin Mille, atotputernicul director al Adevărului, pentru un loc la Colegiul II, Camera Deputaţilor. Alianţa sună ca dracu`. Mille e total opus politicii conservatoare.
• Cum dracu’, mi-am zis ori de cîte ori am citit despre Ciuma neagră din 1350, provocată de şobalani, dar pisicile, pisicile unde erau?! Cartea de drăcii L’Histoire de France pour ceux qui n’aiment pas sa (Istoria Franţei pentru cei care nu iubesc aşa ceva), îmi răspunde, abia acum.
• Un domn întîlnit la BAR vine special la masa mea pentru a-mi mărturisi că i-a plăcut expresia mea: Internetul – fast-food-ul gîndirii. Unde dracu’ am folosit eu formula asta? Nu e o întrebare retorică. Din cînd în cînd autorii de interviuri ajung pe lista lor de vedete şi la numele meu.

1. Vara lui 1914. În România ca şi-n lume, nu se bănuia că în curînd va veni ciclonul primei conflagraţii mondiale. Popoarele, ca şi indivizii, n-au instinctul catastrofelor inevitabile. Sînt asemenea călătorilor dintr-un avion ce va rămîne într-un singur motor peste o jumătate de oră. Iau prînzul pe tăvile din faţă, sînt niţel iritaţi că brînza e prea moale şi li se scurg ochii după fesele bombastice al stewardesei.

La Bucureşti, Camera şi Senatul au decis revizuirea Constituţiei. Aflaţi la guvernare, liberalii lui Ionel Brătianu şi-au impus punctul de vedere. A început campania electorală pentru Constituantă. Conservatorii, ajunşi în Opoziţie, tot mai slăbiţi de frămîntările interne, dar şi de micşorarea bazei sociale, pentru că moşierimea e pe toboganul Istoriei, se dau de ceasul morţii să obţină ceva voturi.

Disperarea naşte monştri.

Astfel se ajunge la susţinerea lui Constantin Mille, atotputernicul director al Adevărului, pentru un loc la Colegiul II, Camera Deputaţilor. Alianţa sună ca dracu`. Mille e total opus politicii conservatoare. Ar avea drept notă comună cu partidul marilor moşieri doar antipatia faţă de liberali. Şi, totuşi, conservatorii sînt decişi să şi-l asume în calitate de deputat independent.

Motivul?

Îl dezvăluie Constantin Bacalbaşa în Bucureştii de altădată:

        „Cînd, în casa lui Alexandru Marghiloman s-a adus în discuţie sprijinirea candidaturii lui Constantin Mille, unii fruntaşi s-au împotrivit. Dar Marghiloman şi Filipescu au sprijinit combinaţia pe motivul, foarte puternic, cum că, în timpul campaniei electorale , concursul ziarului «Adevărul» va fi de cel mai mare folos”.

O combinaţie electorală între un partid puternic şi un şef de trust de presă doar în schimbul concursului pe care l-ar putea da Trustul în campania electorală.

Parcă am mai citit undeva despre o asemenea negustorie.

Veche, iată, de aproape un secol!

2. Cum dracu’, mi-am zis ori de cîte ori am citit despre Ciuma neagră din 1350, provocată de şobalani, dar pisicile, pisicile unde erau?!

Cartea de drăcii L’Histoire de France pour ceux qui n’aiment pas sa (Istoria Franţei pentru cei care nu iubesc aşa ceva), îmi răspunde, abia acum:

Pisicile nu erau, pentru că fuseseră masacrate.

În 1233, o bulă papală declara pisicile negre creaturi ale Diavolului.

În 1330, un alt Papă scoate pisicile în afara legii.

Primarul Londrei purcede la masacrarea pisicilor chiar în timpul marii epidemii.

Sărmanele pisici! ar exclama iubitoarele de feline.

Sărmanii oameni!, exclamăm noi, iubitorii de oameni!

3. Satiricul Arghezi despre spectacolul cu Faust, de Goethe, în regia lui Soare Z. Soare:

„Timp de patru ore a circulat Faust pe dinaintea noastră, fără să-l fi putut ghici. El se găsea în Faust ca primul ministru în expres: trece trenul şi ziarele spun că a trecut în tren şi primul-ministru“. (T. Arghezi, „Faust la Teatrul Naţional“, în Cuvîntul liber, 10 octombrie 1925).

4. Un domn întîlnit la BAR vine special la masa mea pentru a-mi mărturisi că i-a plăcut expresia mea:

Internetul – fast-food-ul gîndirii.

Unde dracu’ am folosit eu formula asta?

Nu e o întrebare retorică.

Din cînd în cînd autorii de interviuri ajung pe lista lor de vedete şi la numele meu.

Mă caută, îmi cer un interviu, sînt de acord să-l dau, ziaristul de obicei tînăr, se prezintă la mine acasă împreună cu fotoreporterul publicaţiei.

Cît eu vorbesc, fotoreporterul se învîrte în jurul meu, ca şi cum ar calcula de unde să mă muşte ţăcănind neobosit din declanşator.

Din numărul de clănţănituri trag concluzia că a dat gata o mie de clişee.

Ce dracu’ face cu ele?!

Cu unele excepţii, n-am avut parte de întrebări incitante, care să joace rolul fitilului aprins faţă de inteligenţa mea pe post de dinamită.

Şi asta din simplul motiv că intervievatorii sînt fătuce şi guguştiuci, piţifelnici ai presei, paraşutaţi în redacţii direct de pe băncile şcolii populare de scris care e Facultatea de Jurnalism.

Se înţelege că nu-mi cunosc nici viaţa, nici opera, nici hachiţele.

La fel de bine puteau să-i ia interviu piciorului drept de la scaunul meu de birou.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro