• Propunîndu-şi să demonstreze rezistenţa cuvîntului românesc în anii dictaturii antonesciene, cîteva din lucrările apărute în ultimul timp nu iau în considerare condiţia fundamentală pentru ca un text scris să fie considerat politic:  receptarea respectivului ca gest politic şi, prin aceasta, influenţa lui politică şi decisivă.
• Mişcările de atunci sînt apreciate în ochiul de azi, matur, capabil să discearnă, prin raportare la politic, gesturile dizidente sau pe alături de exigenţele oficiale.
• Ele ar trebui judecate în context sub semnul ecoului în publicul larg şi al efectului asupra stării de spirit din care poate creşte acţiunea politică.

Tehnici. „Quel beau dimanche!”, una dintre splendidele cărţi ale lui Jorge Semprun, dă peste margini de tehnici moderne:

Asociaţiile memoriei involuntare, intervenţia Naratorului în text, nașterea textului sub ochii cititorului, schimbarea timpului sau a pronumelui în interiorul aceleiaşi fraze, inserţia meditaţiei filosofice sau politice, reluarea cinematografică a aceleași scene, trecerea bruscă de la naraţiunea balzaciană la cea proustiană, parodia, livrescul.

Bine stăpînite de un autor care ştie să umble cu ele, tehnicile nu complică structura, nu golesc mesajul ci, dimpotrivă, îl fac mult mai inteligibil. Sumă a ceea ce se poartă la ora actuală în lume, romanul îţi dă posibilitatea unei revelaţii: cît de anacronică e marea noastră proză, împotmolită definitiv, fie în tehnicismul cu orice preţ, în „ingineria textuală”, fie în formula realismului balzacian.

*

Relatări. Admirabil scrisă, cu ironia care – pare-se – intră în preţul de cost al oricărei prelegeri din universităţile americăneşti, „Şocul viitorului”, eseul celebru al lui Alvin Toffler, se întemeiază pe o premisă a realului evidentă prin 1964, dar astăzi pusă la îndoială: inepuizabila bogăţie de materii prime de pe glob. Cu aceste rezerve, raţionează autorul, omenirea îşi satisface din plin nevoile fundamentele, care trec pe planul al doilea în ordinea obsesiilor, rămînînd drept preocupări de prim ordin alte trebuinţe, mult mai subtile, mult mai puţin prozaice. Că premisa şchioapătă nu mai încape îndoială. În condiţiile actuale – Pandemia, degradarea climei ca urmare a consumului nesăbuit de combustibil fosil – se vede limpede că omenirea n-a scăpat cu totul şi cu totul de insistenţele ce vin dinspre nevoile fundamentale. Pe lîngă alte multe calităţi, „Șocul viitorului” o are şi pe aceasta: de a demonstra, prin propriu exemplu, afirmaţia că toate sunt relative în această modernă lume; chiar şi adevărurile cărţilor.

*

Viața. Cine reduce romanul la o istorisire ruptă din viață, neînţelegînd că marea literatură nu se poate „povesti” ca un roman poliţist, să citească volumul Personalități accentuate în viață și în literatură de prof dr. Karl Leonhard, Directorul clinicii de psihiatrie și neurologie a Universității Humboldt din Berlin. Aşa cum Monsieur Jourdain făcea proză fără să ştie, Karl Leonhard face demonstraţii fără să ştie. Povestind despre mari eroi, Madame Bovary, Raskolnikov, Stavroghin, ca despre nişte oameni obişnuiţi, cu domiciliul într-un anume loc al lumii, autorul demonstrează pe deplin cît de greu e să reduci literatura la viaţă. Spuse ca nişte lucruri anume, multe romane îşi pierd orice formă, dezvăluindu-se ca niște banalități înspăimîntătoare. Să ne amintim truismele criticii: o poveste de dragoste, un om moare şi un altul suferă din cauza asta. Din această perspectivă, ce este Doamna Bovary? O femeie care se plictiseşte de bărbatul său şi din cauza asta umblă după alţii? Dar Raskolnikov? Un tip care ucide o bătrînă ca să-i ia banii? Aceasta ar fi, în cuvintele noastre povestită, marea literatură? O sumă de fapte banale, pe care le poţi întîlni oriunde. Noroc că marea literatură nu înseamnă „oglindirea vieţii”.

*

Rezist. Propunîndu-şi să demonstreze rezistenţa cuvîntului românesc în anii dictaturii antonesciene, cîteva din lucrările apărute în ultimul timp nu iau în considerare condiţia fundamentală pentru ca un text scris să fie considerat politic:

Receptarea respectivului ca gest politic şi, prin aceasta, influenţa lui politică şi decisivă. Cutare aluzie strecurată într-un ziar guvernamental, cutare trecere sub tăcere a unui scriitor, cutare titlu ce se poate citi şi altfel – astfel de gesturi, de care, poate, se entuziasmează autorii lor, rămîn simple giumbuşlucuri cîtă vreme publicul nu le primeşte în semnificaţia lor de acţiuni dizidente. Astfel de antologii ale Rezistenţei suferă, deci, de păcatul logicii retrospective. Mişcările de atunci sînt apreciate în ochiul de azi, matur, capabil să discearnă, prin raportare la politic, gesturile dizidente sau pe alături de exigenţele oficiale. Ori, ele ar trebui judecate în context sub semnul ecoului în publicul larg şi al efectului asupra stării de spirit din care poate creşte acţiunea politică. Năzdrăvăniile celor din grupul Albatros, pentru că de acesta se face mare caz în aşa-zisa rezistenţă a cuvîntului apar ceea ce sînt: nişte puerilităţi de intelectuali care, nu peste mult timp (Geo Dumitrescu, de exemplu), ca inşi maturi şi-au dovedit un conformism fără fisură.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Citește și

• Macron anunță livrări de arme de 2 miliarde de euro din partea Franței pentru Ucraina. Ce alte informații au fost comunicate de cei doi lideri
• Guvernul Ciolacu ar putea ajunge cu deficitul bugetar la 10% din PIB. Ce consecințe va suporta România
• Polonia suspendă temporar dreptul la azil pentru migranții care ajung în țară prin frontiera cu Belarus. Ce declară Premierul Donald Tusk