Ion Cristoiu: O operaţiune de stat: Căutarea unei neveste!

Ion Cristoiu Ion Cristoiu-editorial
  • Ion Cristoiu: Printre atîtea descrieri dramatice, impuse de Căderea Constantinopolului, găsesc în Edward Gibbon, Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului roman, volumul şase, acest pasaj despre cum a plecat Georges Sphrantzès, confident al Împăratului bizantin Constantin Paleologul, în căutare unei soţii pentru Împărat, după ce acesta rămăsese văduv.
  • Ion Cristoiu: Mara fusese una din multele neveste ale lui Murad, tatăl lui Mehmet. Cînd ajunse la Putere, Mehmet o chemă şi-i dădu drumul să se întoarcă acasă. În timp ce o fericea cu bunăvoinţa asta, un agent al Sultanului îl sugruma pe fiul Marei şi al lui Murad, posibil pretendent la tronul ocupat deja de Mehmet.
  • Ion Cristoiu: Mara se întoarce acasă la taică-său, în Serbia. Asupra ei cade alegerea lui Constantinos, mai tînăr decît ea, şi fără să ţină seamă că fusese nu nevasta, ci una dintre iepele Sultanului din Harem, Împăratul e de acord să fie peţită. Noroc că ei nu-i mai ardea de o nouă căsniciei, cea cu Murad îi ajungea pentru toată viaţa.

Ion Cristoiu: Printre atîtea descrieri dramatice, impuse de Căderea Constantinopolului, găsesc în Edward Gibbon, Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului roman, volumul şase, acest pasaj despre cum a plecat Georges Sphrantzès, confident al Împăratului bizantin Constantin Paleologul, în căutare unei soţii pentru Împărat, după ce acesta rămăsese văduv.

Printre atîtea descrieri dramatice, impuse de Căderea Constantinopolului, găsesc în Edward Gibbon, Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului roman, volumul şase, acest pasaj despre cum a plecat Georges Sphrantzès, confident al Împăratului bizantin Constantin Paleologul, în căutare unei soţii pentru Împărat, după ce acesta rămăsese văduv:

„Următoarea preocupare a împăratului a fost alegerea unei soţii. I se propuse să ia în căsătorie o fiică a dogelui Veneţiei, dar nobilii bizantini obiectară asupra deosebirii ce există între un monarh ereditar şi un magistrat ales; iar atunci cînd asupra lor se abătu nenorocirea, şeful acelei puternice republici dovedi că nu a uitat afrontul. Constantin a ezitat apoi între familiile regale ale Trebizondei şi Georgiei , iar misiunea încredinţată lui Phrantzes reprezintă, în viaţa publică şi particulară a împăratului, unul din ultimele sale acte, în ultimelele zile ale imperiului bizantin. Protorestiarul, sau marele şambelan Pharantzes, a pornit de la Constantinopol ca trimis al unui mire, iar resturile bogăţiei şi luxului imperial au fost folosite pentru a da ambasadei sale un aspect solemn. Suita sa numeroasă consta din nobili şi soldaţi de gardă, din doctori şi călugări. El era însoţit de o orchestră şi durata costisitoarei sale misiuni s-a prelungit peste doi ani. La sosirea lui în Georgia sau Iviria, băştinaşii din oraşe şi sate s-au strîns în gloată. De fiecare dată cînd poposea într-un oraş din Georgia sau Iviria, mulţimea băştinaşilor se aduna în jurul străinilor şi, în naivitatea lor, erau încîntaţi de efectele armoniei muzicale, fără a-i înţelege cauzele. În mulţime era un bătrîn de peste o sută de ani, care pe vremuri fusese luat prizonier de barbari şi care îşi distra ascultătorii cu minunile Indiei, de unde se întorsese prin Portugalia, navigînd pe o mare necunoscută.”

Citind despre această solie, mi-e greu să aleg între tristeţea provocată de iluzia puterii bizantine de altădată ( Bizanţul e acum redus la un oraş în care domină grădinile de zarzavat şi maidanele pe care noaptea sînt tăiate beregatele trecătorilor inconştienţi) şi veselia stîrnită de obiceiul de a da proporţii de stat căutării unei neveste. Urmează însă una dintre cele mai neobişnuite întîmplări din preajma Căderii Constantinopolului, povestită de marele Gibbon: ”Din această ţară ospitalieră, Phrantzes porni spre curtea Trebizondei, unde principele grec îl înştiinţă că Murat (sultanul Imperiului Otoman, tată lui Mehmet, cuceritorul Constantinpolului n.n.) murise nu de mult. În loc de a se bucura, experimentatul om de stat îşi exprimă teamă că un tînăr ambiţios nu va mai ţine seama de politica înţeleaptă şi paşnică a tatălui său. După moartea sultanului, soţia sa creştină, Maria, fiica despotului sîrb, fusese înapoiată cu cinste părinţilor ei. Pe temeiul frumuseţii ei renumite şi a meritelor sale, Maria fu recomandată de ambasador ca fiind cea mai demnă de alegerea imperială, şi Phrantzes recapitulează şi respinge obiecţiunile nefondate care s-ar putea ridica împotriva propuneri. Maiestatea purpurei ar înnobila o căsătorie inegală; lipsa afinităţilor elective ar putea fi îndepărtată prin pomeni generoase şi prin dispensa bisericii; dezonoarea căsătoriei turceşti este trecută cu vederea în repetate rînduri şi, deşi frumoasa Maria are aproape cincizeci de ani, susţine ambasadorul, ea ar putea încă spera să dea un moştenitor imperiului. Constantin ascultă sfatul care îi fu transmis cu primul vas ce părăsi Trebizonda, dar partidele Curţii se opuseră căsătoriei, împiedicată în cele din urmă de cucernicul legămînt al sultanei, care îşi sfîrşi zilele într-o mînăstire.”

Mara fusese una din multele neveste ale lui Murad, tatăl lui Mehmet. Cînd ajunse la Putere, Mehmet o chemă şi-i dădu drumul să se întoarcă acasă. În timp ce o fericea cu bunăvoinţa asta, un agent al Sultanului îl sugruma pe fiul Marei şi al lui Murad, posibil pretendent la tronul ocupat deja de Mehmet. Ulterior, ucigaşului i s-a luat gîtul, în buna tradiţie a operaţiunilor misterioase, care e musai să se încheie cu asasinarea asasinului, ca să dispară orice urmă. Mara se întoarce acasă la taică-său, în Serbia. Asupra ei cade alegerea lui Constantinos, mai tînăr decît ea, şi fără să ţină seamă că fusese nu nevasta, ci una dintre iepele Sultanului din Harem, Împăratul e de acord să fie peţită. Noroc că ei nu-i mai ardea de o nouă căsniciei, cea cu Murad îi ajungea pentru toată viaţa. Potrivit lui Gibbon, care scrie cu măiestrie de Tolstoi, pînă la urmă se ajunge la soluţia cu prinţesa georgiană, şi ea nedusă pînă la capăt din cauza sfîrşitului tragic al Împăratului în marţea neagră a Căderii Constantinopolului:

„Redusă la prima alternativă, alegerea lui Phrantzes se fixă asupra unei prinţese georgiene al cărei tată fu orbit în vanitate sa de strălucirea acestei căsătorii. În loc de a cere un preţ pentru fiica sa, după străvechiul obicei al pămîntului din ţara lui, el oferi o zestre de cincizeci şi şase de mii de ducaţi şi plata anuală a unei rente de cinci mii de ducaţi, iar serviciile ambasadorului fură răsplătite de asigurarea că deoarece fiul său fusese botezat de împărat, împărăteasa Constantinopolului se va îngriji personal de dota fiicei sale. (…) Căsătoria fu convenită imediat, dar ambiţiosul amiral uzurpă rolul de a perfecta, oricît de incompatibil ar fi fost aceasta cu propria lui funcţie. Căsătoria fu amînată un timp pentru a negocia consimţămîntul şi un gaj, iar numele lui Phrantzes fu trecut sub tăcere, spre a nu cauza neplăceri unui favorit insolent şi puternic. Iarna trecu în pregătirile ambasadei sale; Phrantzes hotărî ca tînărul său fiu să se folosească de acest prilej pentru a călători în străinătate şi să fie lăsat, în caz de pericol, cu neamurile sale materne, în Moreea. Aceasta erau planurile sale în viaţa publică şi în cea particulară, planuri care au fost întrerupte de un război cu turcii şi în cele din urmă îngropate sub ruinele imperiului…”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro