Ion Cristoiu: O slăbiciune naţională: teama de a ne reaminti eşecurile

  • Ion Cristoiu: S-a ivit şi s-a înflorit în ultima vreme, sub pretextul Centenarului Marii Uniri, o bogată literatură avînd drept scop supradimensionarea personalităţii istorice a Reginei Maria. O dată mort Regele viu, Mihai, s-a găsit de cuviinţă că-i poate ţine locul, în propaganda regalistă, bunica.
  • Ion Cristoiu: Primul Război Mondial continuă să fie tratat sub puterea slăbiciunii noastre naţionale numite teama de a ne reaminti eşecurile. Despre Primul Război Mondial se scrie la noi doar cu trimiteri la Mărăşeşti şi la Marea Unire. Nici un cuvînt despre Turtucaia, despre colaboraţionismul cu ocupantul german, despre dezastrul care a fost aşa-zisa pregătire pentru Război din anii neutralităţii.
  • Ion Cristoiu: O cercetare despre cum am intrat noi în Război ar fi necesară, pentru că ea s-a dovedi în cele din urmă un nou semnal de alarmă privind neputinţa noastră istorică de a ne pregăti pentru ceva, de a veni în întîmpinarea evenimentelor schimbătoare de destin, şi nu a fi mereu în coada evenimentelor, mulţumindu-ne să le face faţă după ce s-au dezlănţuit.

Exagerarea rolului jucat în Război de Regina Maria. Pe scări urcînd la BAR mă întîlnesc, venind de sus, coborînd adică, cu o cercetătoare harnică a tradiţiilor mînăstireşti. Nu de mult mi-a dat un exemplar din cartea sa Regina Maria şi Frontul. N-am prea luat-o în seamă. S-a ivit şi s-a înflorit în ultima vreme, sub pretextul Centenarului Marii Uniri, o bogată literatură avînd drept scop supradimensionarea personalităţii istorice a Reginei Maria. O dată mort Regele viu, Mihai, s-a găsit de cuviinţă că-i poate ţine locul, în propaganda regalistă, bunica. Printre altele, Primul Război Mondial s-a tot redus tot mai mult la viaţa şi activitatea Reginei Maria. Nu va trece mult şi Marea Unire va fi pusă exclusiv pe seama Reginei, asta după ce la Mărăşeşti, regina, în fustă, va lupta la baionetă pe post de infanterist în izmene. Cum autoarea mă întreabă dacă i-am citit cartea, îi reproşez înscrierea în Corul pe cale să falsifice istoria Primului Război Mondial. Îmi răspunde că Regina Maria s-a ocupat de Serviciul sanitar românesc în Război. Un dezastru, nu aveau nici pînză pentru bandaje. Elogiul Reginei izvorăşte din preocuparea acesteia pentru făurirea unui Serviciu Sanitar. Din scăpărările acestei discuţii de pe scară, îmi vin următoarele idei:

 a. Cu prilejul Centenarului ar trebui să se cerceteze şi să publice cărţi despre diferitele domenii ale Primul Război, pe care nu ştiu de ce noi l-am poreclit pentru Reîntregire. De la viaţa sub ocupaţie pînă la diferite servicii ale Armatei în timpul Războiului. Academia ar fi trebuit să iniţieze un Plan vast, supus controlului de structură, de cărţi dedicate Războiului, fiecare menită a lămuri un aspect al conflagraţiei. Despre unele aspecte ale Marelui Război la noi s-a scris şi s-a publicat cîte ceva. Sînt însă rodul unor iniţiative strict particulare, iniţiative văduvite de înscrierea într-un ansamblul armonios, astfel încît, la încheierea seriei, să se poată vorbi şi despre o lucrare în mai multe volume. Aşa ceva n-a fost luat în calcul şi n-avea cum, o dată ce sărbătorirea Centenarului n-a beneficiat de o gîndire de ansamblu, de o minimă coordonare a faptelor mari şi mici. Culmea e că deşi mai sînt doar cîteva luni pînă la împlinirea secolului de la Marea Unire, nu avem nimic monumental, nimic di granda, doar fapte mari şi mici forţate să poarte tichia Centenarului, ca, de exemplu, Cerbul de Aur.

b. Primul Război Mondial continuă să fie tratat sub puterea slăbiciunii noastre naţionale numite teama de a ne reaminti eşecurile.

Despre Primul Război Mondial se scrie la noi doar cu trimiteri la Mărăşeşti şi la Marea Unire. Nici un cuvînt despre Turtucaia, despre colaboraţionismul cu ocupantul german, despre dezastrul care a fost aşa-zisa pregătire pentru Război din anii neutralităţii. Mai ales o cercetare despre cum am intrat noi în Război ar fi necesară, pentru că ea s-a dovedi în cele din urmă un nou semnal de alarmă privind neputinţa noastră istorică de a ne pregăti pentru ceva, de a veni în întîmpinarea evenimentelor schimbătoare de destin, şi nu a fi mereu în coada evenimentelor, mulţumindu-ne să le face faţă după ce s-au dezlănţuit.

*

O prohodire lipsită de linie. La moartea lui Ionel Brătianu, Parlamentul ţine o şedinţă de doliu. Atmosfera. cuvîntările, gesturile mici şi mari sînt pentru Nae Ionescu materia din care trage concluzia că şedinţa a fost o prohodire sub nivelul unei înmormîntări cu ţîrcovnici:

„Am asistat la şedinţa omagială a Camerei, în care guvern şi opoziţie au depus ceea ce ei numesc într-un limbaj calp-pitoresc – prinosul de recunoştinţă faţă de marele dispărut.

Cum era şi natural – o prohodire. Dar o prohodire lipsită de linie. Ca la o înmormîntare la care nu ar fi oficiat decît ţîrcovnicii.

În genere, oamenii cred că elogiul unui personagiu însemnat nu se poate construi decît din dulcegării sentimentale şi din platitudini abstracte, valabile pentru oricine, în orice împrejurare. De aceea, în lumea noastră politică, panegiricele nu diferă adesea decît prin nume. O ierarhizare a valorilor publice după discursuri funebre este deci imposibilă. Şi ne întrebăm de ce în această epocă de standardizare şi diviziune a muncii nu s-a ajuns încă la un discurs şablon tip partizan şi tip opoziţie, care să fie întrebuinţat după împrejurare.” (Nae Ionescu, Elogiul d-lui Maniu, în Cuvîntul, 27 noiembrie 1927)

*

 Nefericită în războaie lăuntrice. Sclipiri geniale din Tacitus, Istorii, Cartea a III-a, despre realităţile Războiului civil, cîştigat în cele din urmă de Vespanius:

„Iar zidurile întărite ale Cremonei învecinate dădeau vitellienilor mai multă speranţă în fugă şi mai puţin curaj la împotrivire.”

„Cremona a crescut şi înflorit, nevătămată de războaie dinafară, dar nefericită în războaie lăuntrice.”

„El (Valens – n.n.avea putere, buni şi poftele cele de pe urmă ale unui noroc ce se prăbuşea.”

„Sovanus – nepăsător de război şi pierzîndu-şi timpul de fapte în cuvîntări.”

„După cum adeveresc cei mai vestiţi autori, învingătorii au arătat o atît de mare nepăsare faţă de ceea ce era îngăduit şi ceea ce era oprit, încît un călăreţ de rînd, după ce a mărturisit că şi-a ucis fratele în bătălia cea mai de pe urmă, a cerut răsplată de la comandanţi.”

„Dar pe toate acestea şi altele asemenea lor, luate din trecutul îndepărtat, nu va fi de prisos să le amintesc, ori de cîte ori întîmplările şi locul vor cere pilde de fapte bune sau mîngîiere împotriva răului.”

„Şi vedea mai mult de ce să se ferească decît în cine să se încreadă.”

„Nici nu-şi măsura vorbele, neştiind să-şi înfrîneze limba şi nefiind învăţat cu ascultarea.”

„Dar prefăcîndu-se (Vitellius, împărat la ora respectivă – n.n.), dimpotrivă, că toate mergeau bine, el era copleşit de propriile lui minciuni. Despre război domnea în jurul lui o tăcere ciudată; era oprit să se vorbească şi în cetate, şi de aceea vorbeau cu atît mai mulţi; şi cei care, dacă s-ar fi îngăduit, ar fi spus adevărul, acum, fiindcă erau împiedecaţi, împrăştiau zvonuri mai înspăimîntătoare. ”

*

Pentru pamfletarul Tudor Arghezi:

„Un portret al domnului Bădărău, directorul revistei, în fruntea numărului, portret care răsfrînge asupra paginilor următoare, semnate de domnii A.D. Xenopol, N. Cosăcescu, Patriciu, Stroescu, Clinciu, Speranţă etc. nu ştiu ce lumină ciudată de reclamă electorală.

Articolul domnului Al. Bădărău, asupra activităţii extraşcolare la sate, dovedeşte o onorabilă preocupare de soarta acestei ţări, dar în acelaşi timp o regretabilă ignorare a gramaticii şi limbii române. Domnul Bădărău scrie: «să examinăm această activitate socială a învăţătorului în sine, precum şi din punctul de vedere a şcoalei şi din punctul de vedere a învăţătorului».

Probabil că domnul Bădărău a vrut să spuie «activitatea socială în sine (în ea însăşi)» iar nu «a învăţătorului în sine» – ceea ce n-are nici un sens – tot aşa cum a vrut să scrie «atît» în loc de «precum» şi «al şcoalei», «al învăţătorului» în loc de «a şcoalei», «a învăţătorului».

Să nu se mîhnească însă domnul Bădărău prea mult constatînd aceste mici abateri de la gramatică şi de la limba strămoşească. Domnia sa se găseşte în cea mai bună companie de pe lume. Nici unul dintre oamenii noştri politici, din conducătorii fireşti ai poporului, nu vorbeşte şi nu scrie mai abitir.” (T. Arghezi, „România viitoare”, în Viaţa socială, an II, nr. 2, feb. 1911)

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro