Ion Cristoiu: Omul anului 1000 nu e trist, pentru că n-are smartphone!

• Ion Cristoiu: Mă conving că, după cum zice autoarea „Istoria Franţei, în realitate, înseamnă o mie de ani de film de acţiune”. Eu am găsit în Istorie – românească şi universală – sîmburele telenovelei. Franţuzoaica găseşte în Istoria Franţei răsadul filmului de acţiune.
• Ion Cristoiu: Remarc, mai întîi, preocuparea autoarei pentru ceea ce s-ar numi viaţa obişnuită a oamenilor obişnuiţi de la un moment dat. Înzestrarea de artist a autoarei se vede imediat din paginile acoperite de titlul Anul o mie: O tranşă de viaţă. Ca şi în alte cazuri, despre viaţa obişnuită a omului obişnuit nu ştim nimic precis.
• Ion Cristoiu: Imaginea vieţii obişnuite a omului obişnuit e sinistră, astfel încît, cititor de azi al cărţii fiind, îi mulţumeşti lui Dumnezeu că te-ai născut după descoperirea penicilinei şi apariţia producţiei de consum, denunţată de studenţimea lui mai 1968 ca provocatoare a Omului unidimensional.

Opţiuni. Dînd gata volumul de Istorie a Parisului, şovăi să optez între alte trei cărţi:

„Asedii faimoase în trecutul istoric”, O istorie agreabilă a călătoriilor şi descoperirilor geografice” şi „Aceste obiecte care au făcut Istorie”.

Ultimul volum se referă la Istoria Franţei.

Ideea unei astfel de întocmiri nu e nouă.

Cred că am mai citit (sigur am cumpărat) un volum asemănător.

În ce priveşte Istoria, străinii, francezii mai ales, sînt maeştri ai abordărilor originale, capabile să rearanjeze o materie deja ştiută şi s-o glazureze astfel încît să pară nouă.

Concomitent, apar în librării şi studii academice, rezultate ale unor munci temeinice, propunînd idei îndrăzneţe.

Am cumpărat de la Paris, în vară, un ditamai volumul despre Marea Debarcare (Histoire du débarquement en normandie ; des origines à la libération de paris (1941-1944) de Olivier Wieviorka, apărut în 2017, atras de noile puncte de vedere asupra Operaţiunii şi a lui Montgomery, mai ales.

Se pare că istoricii occidentali descoperă apa de la robinet. Ceea ce desluşeşte şi un simplu turist, din lectura broşurilor şi receptarea ghizilor, apare acum ca produs al trudei de arhivă.

Marea Debarcare a fost o Catastrofă prin raportare la uriaşul consum de material şi de oameni sub semnul înţelegerii americane a războiului: năpustire asupra unei bucăţi de pămînt, bombe, proiectile, genocid, pînă cînd nu mai rămîne nimic.

Nici măcar pămîntul.

După care o cucerim fălindu-ne c-am fost tare viteji!

Grosul cărţilor de Istorie e dat – cel puţin în Franţa, de cele care fac studierea trecutului mult mai plăcută decît o înfăţişează academicienii.

Pentru aceasta, în Franţa se născocesc o mie şi una de formule, toate menite a prelucra în scop comercial o materie refuzînd, în principiu, exploatarea în tiraje de masă.

Privirea aruncată asupra Istoriei din unghiul de vedere al unor obiecte celebre e doar unul dintre trucuri.

*

Rusia lui Turgheniev. Citind mai departe Povestirile unui vînător, încep să regret judecata aspră de la început.

Desigur, Turgheniev n-are geniul satiric al lui Gogol.

Dar tocmai de aceea – tocmai pentru că nu-şi propune să stîrnească rîsul, realitatea surprinsă de el, cea a Rusiei în tranziţie oarbă de la un ce la un alt nu ştiu ce, şochează prin absurditate, neorînduială, tembelism.

*

Film. Citesc nu fără plăcere, L’Histoire de France pour ceux qui n’aiment par ça (Istoria Franţei pentru cei care nu iubesc aşa ceva), eseul semnat de Catherine Dufour la Fayard/Mille et une nuits, 2012.
Prefaţa ne îndeamnă să credem că volumul s-a ivit din ambiţia de a face interesantă Istoria Franţei celor care exclamă:

„Istoria Franţei, ce plictiseală…”.

Într-adevăr, ajuns cu lectura pe la jumătate, mă conving că, după cum zice autoarea „Istoria Franţei, în realitate, înseamnă o mie de ani de film de acţiune”.

Eu am găsit în Istorie – românească şi universală – sîmburele telenovelei.

Franţuzoaica găseşte în Istoria Franţei răsadul filmului de acţiune.

Pretextul mi se pare niţel forţat în artificialitatea sa.

Istoria Franţei e imaginată ca un fluviu pe care autoarea, pe post de căpitan al vasului burduşit cu cititori pe post de pasageri, îl străbate de la izvoare pînă la revărsare.

Dincolo însă de acest truc stîngaci, eseul stîrneşte interesul prin unghiurile (toate ascuţite) din care e văzut Istoria Franţei.

Remarc, mai întîi, preocuparea autoarei pentru ceea ce s-ar numi viaţa obişnuită a oamenilor obişnuiţi de la un moment dat.

Înzestrarea de artist a autoarei se vede imediat din paginile acoperite de titlul Anul o mie: O tranşă de viaţă.

Ca şi în alte cazuri, despre viaţa obişnuită a omului obişnuit nu ştim nimic precis. Mărturiile, cîte sînt, aparţinînd călugărilor, ţintesc capetele încoronate. Capetele goale, pleşuve sau pletoase, nu stîrnesc cronicarilor nici o brumă de interes.

Acolo unde lipsesc sursele imaginaţia pătrunde în forţă şi-şi face de cap.

E ceea ce se întîmplă cu eseul lui Catherine Dufor.

Imaginea vieţii obişnuite a omului obişnuit e sinistră, astfel încît, cititor de azi al cărţii fiind, îi mulţumeşti lui Dumnezeu că te-ai născut după descoperirea penicilinei şi apariţia producţiei de consum, denunţată de studenţimea lui mai 1968 ca provocatoare a Omului unidimensional.

Cocioaba omului din anul o mie e din lemn, lipsită de lumină, bătută de vînturi şi ploi.

Cămaşa fiind greu de procurat, ea nu e schimbată cu lunile; gura e plină de carii; îmbucătura de mîncare geme de microbi.

Scriitoare fiind, autoarea se întreabă dacă acest om e trist, pentru a răspunde:

Probabil că nu.

Noi însă, care am învăţat de la Soljeniţîn că fericirea e o chestiune de raportare, vom spune răspicat:

Sigur nu e trist pentru că nu-şi imaginează viaţa dominată de Internet şi de smartphone!

*

Scriam pe 4 iunie 2014. Patriarhul Daniel a transformat BOR într-un SRL care face afaceri cu Puterea PSD-istă!

Au fost politicienii. Au fost medicii. Au fost judecătorilor. A venit rîndul, iată, şi preoţilor să fie înhăţaţi pentru corupţie. DNA a declanşat o anchetă de proporţii vizînd fraudarea subvenţiilor europene de către APIA în beneficiul unor persoane din judeţul Suceava între care se numără şi feţe bisericeşti. Ce făceau slujitorii Domnului pe pămîntul numit de ei, în cîntările pe nas, Grădina Maicii Domnului? Luau în chip fraudulos subvenţii pentru agricultură. Dincolo de faptul că, din cîte ştiu eu încă de mic, Biserica ia subvenţii de la Dumnezeu şi nu de la APIA, suntem puşi faţă-n faţă cu o realitate cumplită: Cancerul Corupţiei roade şi catapeteasma Bisericii Ortodoxe Române. Poate că mulţi credincioşi ca şi mine, convinşi că preoţii trebuie să fugă de ochiul Dracului şi, cu atît mai mult de Ochiul Dracului obţinut prin Corupţie, vor fi rămas uluiţi de dezvăluirile anchetei DNA. Eu însă nici măcar nu mă mir. Mai devreme sau mai tîrziu tot aici se ajungea prin cursul nefiresc imprimat BOR de Patriarhul Daniel. Sărind cu mult peste marginile datoriei de a avea o Biserică Română pe picioarele ei din punct de vedere material, Patriarhul Daniel a transformat BOR într-un SRL care face afaceri cu Puterea PSD-istă. Nu mai departe înainte de recentul scrutin, Patriarhul a sugerat credincioşilor să-şi dea votul PSD. În popasurile sale electorale, Victor Ponta a fost primit de înaltele feţe bisericeşti mai ceva decît Sfîntul Petru întors la Roma ca să-i apere pe creştini de prigoana lui Nero. Presa a dezvăluit recent o învoială secretă între Guvern şi BOR, prin care preoţii pot pătrunde în şcoli nu în ipostaza de slujitori ai Domnului, ci în cea de slujitori ai Ministerului Educaţie Naţionale. Credinţei îi ia locul averea, iar rugăciunii, număratul banilor. Biserica Ortodoxă Română îşi pierde în ritm dramatic Duhul Sfînt!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro