Ion Cristoiu: Pe Caragiale nu românismul îl enerva, ci dîmboviţeanismul

Editorial Ion Cristoiu
  • Ion Cristoiu: Exilul lui Caragiale, exploatat liricoid de critica sentimentalistă şi politicianist de critica proletcultistă, ne ajută să identificăm ce-l enerva pe satiric. Indiscutabil nu românismul, cum s-a mai spus, ci dîmboviţeanismul. Faţă de ardeleni, Caragiale arată o anume simpatie.
  • Ion Cristoiu: Dacă ar fi să credem amintirilor despre Caragiale, folosite pe scară industrială în monografia „Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor”, de B. Jordan şi Lucian Predescu, scriitorul, aflat la o bere cu Alexandru Vlahuţă şi Jean Bart la restaurantul lui Ghenea din Gara Ploieşti, se dezlănţuie împotriva Orientului.
  • Ion Cristoiu: Caragiale se exilează nu întîmplător în Germania. Ca şi acum, nemţii sînt un model de antiorientalism prin ordine, rigoare, disciplină. Numai că autorul Mofturilor e într-un fel şi el dîmboviţean. Altfel nu şi-ar fi putut bate joc de dîmboviţeni.

1. Din notele aşezate la finele volumului de Publicistică din Arghezi dau peste însemnări despre cum activa cenzura antonesciană. Dacă aş reuşi să mă concentrez normal, aş face din asta un eseu. Pentru Informaţia zilei, Arghezi trimite la cenzură tableta Hoţul. E un text despre cîinele său, Hoţul, prin nimic diferit de numeroase alte texte închinate de gospodarul din Mărţişor lighioanelor din ograda sa. Tableta făcea vorbire de un cîine de doi ani. Cenzura sare ca arsă:

Mareşalul a început Războiul de doi ani, e o aluzie criminală la Mareşal. Cîinele e galben. Aha! aluzie la Cîinele roşu, cum era poreclit Mareşalul. Tableta apare cu titlul Moţul şi evident cu multe corecturi menite a înlătura orice asociere care se făcea, totuşi, în capul cenzorului. Diferă cenzura antonesciană de cea comunistă? Nu diferă. În ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu se întîlnesc mii de astfel de situaţii în care textul e masacrat numai şi numai pentru că ei înşişi, cenzorii, gîndesc pervers.

2. Volumul 19 de Publicistică sadoveniană îmi reaminteşte dureros de cît timp şi cîtă energie am pierdut eu cu gazetăria. Dacă aş fi scris publicistică adevărată în cantitatea articolelor de gazetă, aş fi avut şi eu materie de cîteva cărţi, nu alta.

3. Discuţie la Camera de Comerţ a României despre Proiectul lor de a ridica un monument Generalului Măldărescu, cel care a intrat în Budapesta. După ce obiectez că nu-i cunoscut, vestea inaugurării presupunînd o campanie de înştiinţare a populaţiei cu amănunte despre General, atrag atenţia că afacerea trece dincolo de Cultură, pentru a păşi în politică. Ridicarea unui monument consacrat Intrării în Budapesta primeşte automat semnificaţiile unei manevre antimaghiare. De aceea – zic – ar fi bine să se obţină acceptul Autorităţilor, chiar şi a Preşedintelui. Cu acest prilej reiterez iniţiativa mea de a-i pune pe oamenii de afaceri să susţină amenajarea sau îngrijirea unui monument cu probleme. Ar fi o ocazie ca aceşti atît de mult huliţi îmbogăţiţi peste noapte să capete o imagine de mecena. Îmi amintesc însă că noi n-avem de fapt capitalişti. Piaţa e dominată de multinaţionale, iar cînd vine vorba de capitalişti autohtoni, dai de consumatori de parale şi nu de investitori.

4. Exilul lui Caragiale, exploatat liricoid de critica sentimentalistă şi politicianist de critica proletcultistă, ne ajută să identificăm ce-l enerva pe satiric.

Indiscutabil nu românismul, cum s-a mai spus, ci dîmboviţeanismul. Faţă de ardeleni, Caragiale arată o anume simpatie. Chiar hazliul Marius Chicoş Rostogan e văzut doar umoristic, nu însă şi satiric.

Dacă ar fi să credem amintirilor despre Caragiale, folosite pe scară industrială în monografia „Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor”, de B. Jordan şi Lucian Predescu, scriitorul, aflat la o bere cu Alexandru Vlahuţă şi Jean Bart la restaurantul lui Ghenea din Gara Ploieşti, se dezlănţuie împotriva Orientului.

Vlahuţă voia să meargă în Egipt. Caragiale se miră zgomotos la ideea cuiva de a merge în Egipt. Jean Bart l-ar fi întrebat dacă nu-l atrage Orientul.

Şi atunci, Caragiale explodează:

„– Eu în Orient? Să mă ferească Dumnezeu. Nu m-aş duce pentru nimic în lume. Acolo n-ai nici măcar siguranţa vieţii. Eu cînd plec din ordinea şi civilizaţia Berlinului meu, încep a simţi mirosul supărător al Orientului din gara Vienei. Şi mirosul ăla acru, special de Orient, mă supără tot mai tare cu cît scobor la vale: Buda-Pesta, Bucureşti, Constanţa şi tot mai acru trebuie să fie înainte: Stambul, Pireu, Alexandria, Cairo. Trebuie să ai o fire de primitiv, ca să-ţi placă să te întorci de bună voie înapoi la barbarie”.

Caragiale se exilează nu întîmplător în Germania. Ca şi acum, nemţii sînt un model de antiorientalism prin ordine, rigoare, disciplină.

Numai că autorul Mofturilor e într-un fel şi el dîmboviţean.

Altfel nu şi-ar fi putut bate joc de dîmboviţeni.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro