Ion Cristoiu: Pledoarie pentru ca parlamentarul să se supună alegătorilor şi nu şefului de Partid

• Ion Cristoiu: Pentru momentul cînd se vor deschide noile Camere, transcriu din Arghezi această pledoarie pentru ca parlamentarul să se supună celor care l-au ales şi nu şefului de partid.
• Ion Cristoiu: Tableta a apărut în Seara din 13 mai 1913 şi se intitulează Cinstiţilor deputaţi şi senatori ai României. Scrisoare. Intervenţia lui Arghezi vizează bătălia pentru funcţia de episcop al Rîmnicului, în locul lui Ghenadie Georgescu, mort în 1912.
• Ion Cristoiu: „Ce-ai făcut dumneata pînă acum de nu te supui, tu, ales al neamului meu, altora decît lui; căci, de fapt datoreşti supunere celor care te-au ales şi care sînt neamul meu. Cum ţi-a poruncit şeful care te-a îndemnat să-l asculţi, aşa făcut-ai neîncetat. Ce legi vroit-a el, pe-acelea le-ai primit.”

Pe unde au fost preoţii militari? După ce-am terminat de fişat cartea care adună Rapoartele preoţilor militari, mi-am dat seama că-mi lipsea cunoaşterea traseelor străbătute de Armata Română după Trecerea Nistrului. O astfel de dare de seamă îmi trebuia, pentru că Rapoartele se referă la localităţi greu de identificat azi pe harta Ucrainei sau a Rusiei. Fiecare document precizează însă data şi unitatea. Cartea despre Armata română în al Doilea Război Mondial reproduce tabloul diviziilor şi regimentelor care alcătuiau Corpurile de Armată. Din data punerii la poştă a Raportului şi de la precizarea unităţii, îmi pot da seama, luînd Dicţionarul Armatei noastre în cel de-al Doilea Război, cam pe unde se renovase o biserică, sau se mai botezaseră cîteva sute de copii şi adulţi sau se ţinuse o predică în slujba Războiului Sfînt. Cu toate astea, am nevoie de o cronologie a campaniei. O întocmesc după textele din Armata română, care insistă şi pe marile unităţi aflate în luptă. Abia acum beneficiez de o imagine a frontului de Sud, neglijat prin prioritatea acordată Frontului de la Cotul Donului. Îmi dau seama că, în timp ce Armata a patra asedia prosteşte Odessa, Armata a treia o luase de a lungul Transnistriei, trecuse Bugul, atinsese Nipru, se splitase pentru ca o parte să atace Crimeea, iar cealaltă Caucazul. Rămîne o chestiune de studiu enigma prezenţei masive în Caucaz a partizanilor ruşi. Curios e faptul că pînă aici n-am găsit confruntări între ai noştri şi partizani.

*

Nu fi rob! Pentru momentul cînd se vor deschide noile Camere, transcriu din Arghezi această pledoarie pentru ca parlamentarul să se supună celor care l-au ales şi nu şefului de partid. Tableta a apărut în Seara din 13 mai 1913 şi se intitulează Cinstiţilor deputaţi şi senatori ai României. Scrisoare. Intervenţia lui Arghezi vizează bătălia pentru funcţia de episcop al Rîmnicului, în locul lui Ghenadie Georgescu, mort în 1912:

„Ce-ai făcut dumneata pînă acum de nu te supui, tu, ales al neamului meu, altora decît lui; căci, de fapt datoreşti supunere celor care te-au ales şi care sînt neamul meu. Cum ţi-a poruncit şeful care te-a îndemnat să-l asculţi, aşa făcut-ai neîncetat. Ce legi vroit-a el, pe-acelea le-ai primit. Ce oameni spusu-ţi-a el să slujeşti, pe aceia i-a slujit. Duşmanii şefului au fost duşmanii dumitale. Ce n-ai făcut! Ce n-ai iscălit! Ce n-ai dat de sfînt şi bun, care simţeai că este dimpotrivă osîndit şi păgubitor! Ca să te plăteşti că eşti un vot şi un om în sfatul ţării, ai sprijinit, ca un rob, toate planurile şefilor dumitale.”

*

Recreştinarea Rusiei. Văzîndu-l pe Dan Zamfirescu în holul BAR, şi ştiindu-i legăturile cu popii, îl abordez pentru a-l întreba de bisericile ridicate de noi în Crimeea şi în Caucaz. Ce s-a întîmplat cu aceste biserici, unele afişînd portretul lui Antonescu? Au rămas în picioare?

Ştie cineva ceva de ele? Sînt în preocuparea Cultului eroilor sau a Patriarhiei? Mi se par întrebări chiar de presă, pentru că şi Istoria poate izvorî interesant şi chiar senzaţional. Dan Zamfirescu îmi mărturiseşte că tatăl său a fost preot militar. Cît despre Recreştinare, el spune – niţel furios pe nemţii de acum – că ne-au făcut să pierdem Războiul prin crimele comise în teritoriile ruseşti, în timp ce noi dusesem o politică de simpatizare. Asta cam aşa e, dacă mă gîndesc că unii comandanţi – Ilie Şteflea, Radu Corne, Leonard Mociulschi, Mihail Lascăr – îndemnau preoţii să se ocupe şi de civilii din teritoriile ocupate.

*

Mecanismul Pătrăşcanu. Aleg în cele din urmă pentru a citi „«Procesul» Mareşalului Antonescu” de Ioan Dan sau Dan Ioan, jurist militar. Din Cuvîntul înainte îmi dau seama că autorul a avut la dispoziţie doar varianta oficială a Procesului din mai 1946. După 1989, au apărut însă Stenograma adevărată a Procesului (Dan Ioan o foloseşte pe cea trucată din 1946. Chiar dacă tipărită în tiraj confidenţial) şi Stenogramele Interogatoriilor.

Reţin însă, pentru o posibilă adăugire la eseul Mecanismul Pătrăşcanu referirile autorului la Legile aberante redactate şi asumate de Lucreţiu Pătrăşcanu, între 1944-1947, ca Ministru al Justiţiei.

Şi mă gîndesc c-ar trebui să scriu un text în răspăr faţă de încercările unor istorici de a-l jeli pe Lucreţiu Pătrăşcanu ca pe un comunist luminat, scos din joc, de fierarul Dej. Am mai scris sau, mă rog!, am mai vorbit că spiritul democratic n-are nici o legătură cu nivelul de cultură al unui politician. Marele istoric Nicolae Iorga a fost mai ticălos, ca politician, decît Teohari Georgescu, iar Octavian Goga s-a manifestat, ca ministru de Interne, mai rău decît Ana Pauker.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro