Ion Cristoiu: Politicieni, faceţi-vă publice toate acele secrete ale trecutului pe care le consideraţi a putea fi obiectul şantajului

• Ion Cristoiu: Urmăresc şi eu, ca tot omul, serialul Inamicul inamicului, difuzat de TVR sîmbăta seara. E un film nu numai aţîţător, dar şi educativ (ca să folosesc, în absenţa unui alt termen, un clişeu de mare carieră în perioada comunistă). Caracterul aţîţător e dat de meşteşugul peliculei în materie de suspans poliţist.
• Ion Cristoiu: Întîmplarea din serial aminteşte izbitor de o realitate a zilelor noastre: de şantajarea unor oameni publici (politiceni, jurnalişti) cu dosare ajunse din arhiva SRI în mîinile unor persoane lipsite de scrupule.
• Ion Cristoiu: Cea mai bună metodă de a contracara această primejdie e de a aduce tu însuţi la cunoştinţa opiniei publice secretele a căror dezvăluire de către alţii ar putea fi folosită ca o armă împotriva ta.

La începutul lui 1996 TVR a difuzat un serial de excepţie:Fiedens fiende, în traducere la noi Inamicul inamicului. A fost o producţie în 8 episoade urmărită de telespectatori în fiecare sîmbătă seara. Dat fiind interesul public faţă de acest serial, era normal să mă ocup de el într-un comentariu din Evenimentul zilei pentru a extrage din intrigă o lecţie pentru politicienii noştri. În consecinţă, am publicat în ediţia din 6 februarie 1996 a ziarului un text pe care acum l-aş intitula:

Politicieni, faceţi-vă publice toate acele secrete ale trecutului pe care le consideraţi a putea fi obiectul şantajului:

”Urmăresc şi eu, ca tot omul, serialul Inamicul inamicului, difuzat de TVR sîmbăta seara. E un film nu numai aţîţător, dar şi educativ (ca să folosesc, în absenţa unui alt termen, un clişeu de mare carieră în perioada comunistă). Caracterul aţîţător e dat de meşteşugul peliculei în materie de suspans poliţist. Cel educativ, de introducerea în fascinantul spaţiu al bătăliei planetare dintre diferitele servicii secrete. Graţie acestui serial, telespectatorul se poate familiariza cu lucruri cum ar fi intoxicarea adversarului, rivalitatea dintre serviciile secrete ale aceleiaşi ţări, utilizarea mijloacelor sofisticate de supra- veghere.

Deşi acţiunea se petrece în Suedia, în perioada Războiului Rece, serialul poate fi o bună lecţie şi pentru noi, românii, trăitori ai vremii de azi. Din acest punct de vedere, Inamicul inamicului ne avertizează o dată în plus asupra unui adevăr sub semnul căruia stă întreaga perioadă postdecembristă: de dubla faţă a numeroase fapte. O faţă oficială, oferită din belşug opiniei publice prin intermediul presei şi televiziunii, şi o faţă ascunsă, rezultat direct al unor mişcări de culise: fie ale politicienilor de la putere, fie ale serviciilor secrete.

Plecînd de la acest substanţial conţinut al serialului, ziarul nostru şi-a luat îngăduinţa de a publica, după fiecare episod difuzat pînă acum, articole menite a uşura înţelegerea complicatei acţiuni şi, mai ales, a atrage atenţia cititorilor asupra unor lucruri valabile şi pentru România de azi. În comentariul consacrat episodului de sîmbătă, 3 februarie, am trecut însă cu prea mare uşurinţă peste o scenă semnificativă. E vorba de momentul în care şeful SAPO (SRI-ul suedez) încearcă să-l şantajeze pe secretarul guvernului cu un dosar despre foste amante comuniste ale acestuia.

Secretarul guvernului, pe numele lui Peter Sorman, cel care l-a trimis pe Karl Hamilton în Liban, îi răspunde că acest amănunt e cunoscut de guvern şi de presă. Şantajul eşuează. E limpede că altfel ar fi stat lucrurile dacă Peter Sorman ar fi ţinut ascunsă această pată a biografiei sale. Nu cred că trebuie să insistăm prea mult pentru a-i face să înţeleagă pe lectorii noştri că întîmplarea din serial aminteşte izbitor de o realitate a zilelor noastre: de şantajarea unor oameni publici (politiceni, jurnalişti) cu dosare ajunse din arhiva SRI în mîinile unor persoane lipsite de scrupule.

Din acest punct de vedere, Peter Sorman din serial dă tuturor politicienilor români de azi un extraordinar exemplu. A păstra, ca om public, un secret al biografiei tale te face vulnerabil. În orice moment poţi fi şantajat cu dezvăluirea lui. Cea mai bună metodă de a contracara această primejdie e de a aduce tu însuţi la cunoştinţa opiniei publice secretele a căror dezvăluire de către alţii ar putea fi folosită ca o armă împotriva ta. Nu ştiu dacă Virgil Măgureanu, directorul SRI, a văzut acest serial înainte ca el să fie difuzat la TVR. Sigur e însă că, publicîndu-şi în Evenimentul zilei dosarul său de rezident al fostei Securităţi, Virgil Măgureanu a urmat exemplul lui Peter Sorman din Inamicul inamicului. Şi asemenea personajului din serial, l-a lăsat cu buzele umflate pe cel care voia să-l şantajeze cu dezvăluirea dosarului.

Ar trebui să-i îndemn pe cei ce se vor arunca în cursa pentru alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale să urmeze exemplul lui Virgil Măgureanu. Ca să nu fiu acuzat de simpatii faţă de directorul SRI, le spun acestor politicieni: urmaţi exemplul lui Peter Sorman din Inamicul inamicului! Înainte de campania electorală, faceţi-vă publice toate acele secrete ale trecutului pe care le consideraţi a putea fi obiectul şantajului. Prin mărturisirile voastre complete veţi contracara primejdiosul impact pe care poate să-l aibă asupra opiniei publice dezvăluirea de către adversar a acestor secrete. S-ar putea ca, după confesiunea voastră, opinia publică să vă condamne. S-ar putea însă ca să vă înţeleagă. Oricum, va fi mult mai bine pentru dumneavoastră decît dacă secretul ar fi dat publicităţii de către adversar.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro