Ion Cristoiu: Primejdia haimanalîcului politic

Ion Cristoiu Ion Cristoiu-editorial
  • Ion Cristoiu: Despre tipul slugarnicului în opera lui Eugen Barbu am mai scris, pe vremuri, dacă nu mă înşel. Incognito, roman eminamente gazetăresc, lipsit de orice metafizică, se ocupă şi de cei de la Siguranţă. Surprinde în volumul unu, editura Albatros, 1976, caricaturizarea celor de la Siguranţă.
  • Ion Cristoiu: Mă întîlnesc din nou cu denunţarea argheziană a traseismului politic, semn că la vremea respectivă, ca şi azi, ca şi mîine, de altfel, năravul acesta românesc revolta prin amploare.
  • Ion Cristoiu: Dacă despre această realitate politică dîmboviţeană am mai citit în Arghezi, cea despre militanţii fideli, care rămîn nerăsplătiţi de dragul berzelor noi, cum îi porecleşte Arghezi pe traseişti, e nouă pentru mine. Nouă în scrisul lui Arghezi, pentru că în realitatea postdecembristă nu e de loc nouă. Dimpotrivă.

1. Despre tipul slugarnicului în opera lui Eugen Barbu am mai scris, pe vremuri, dacă nu mă înşel. Incognito, roman eminamente gazetăresc, lipsit de orice metafizică, se ocupă şi de cei de la Siguranţă. Surprinde în volumul unu, editura Albatros, 1976, caricaturizarea celor de la Siguranţă. Să fie doar strădania lui Eugen Barbu de a fi în ton cu propaganda? Sau e vorba de o ridiculizare a Securităţii sub pretextul că e atacată instituţia care-i ancheta pe comunişti? Greu de răspuns. Citez din roman, conştient că azi poate fi trimitere la Serviciile Secrete aşa zis democratice:

„În biroul inspectorului-şef Mizdrache se făcuse o tăcere neobişnuită. Crăciunescu, Teică şi Ciripoi priveau la chipul acestuia. Şeful lor nu scotea nici un cuvînt. Cerceta cu atenţie un dosar, ca şi cînd ar fi scormonit într-o ladă cu gunoi în care ar fi găsit, pe rînd, lucruri preţioase. Mîrîia din cînd în cînd, numai pentru el:

– Da… da… da… da… da… da… Care va să zică, persoană sus-pusă, rudă cu domnul ministru Tismana, baron, trăit în străinătate, cutare, cutare… Şi noi să trimitem pe careva pînă la Geneva… Ce Geneva? Pînă la graniţa franceză, cu flori. Turcu plăteşte, aşa… Pe cine dracu să-l trimit dintre voi, ca să-i iasă înainte? Că mă uit, aşa, la tine, Teică, pe tine te arestează numai cînd te urci pe scara vagonului, dar nu aşa, ca pe unul de la Serviciul Secret, ci ca pe un borfaş care fură geamantanele.

– O-ho-ho-ho-ho! făcu Teică, ducîndu-şi palma la gură, parcă măgulit de cele ce auzea. Faceţi spirite de glumă cu mine, dom’şef. O-ho-ho-ho-ho!…

– Nu rîde ca tîmpitu’, că ştiu eu ce spun. Tu, Ciripoi, vorbeşti limba bengaleză? Nici româneşte nu ştiţi ca lumea. Mă, de unde dracu v-am găsit eu pe voi?

Ochii i se opriră asupra lui Crăciunescu. Ăsta părea băiat mai subţire.

– Ei, tu? Ciripeşti ceva?… Aşa, ceva, puţin?… Pardon… S’il vous plaît… Danke schön… Guten Tag… Please… What can I do for you?…

În ochii lui Crăciunescu băteau vînturile Saharei.

– O rup puţin pe franţuzeşte, domnu’ Mizdrache. Am şi eu şapte clase.

Bine, mă! Pe tine te trimit pe post de surdomut.”

2. Mă întîlnesc din nou cu denunţarea argheziană a traseismului politic, semn că la vremea respectivă, ca şi azi, ca şi mîine, de altfel, năravul acesta românesc revolta prin amploare:

„De obicei, partizanii trec prin toate partidele care vin la guvern. După ce publicul s-a deprins şi cu această activitate de glorioasă lichelie, ceea ce pare mai ciudat este că transfugii şi voiajorii sînt primiţi; ba uneori, reprimiţi. Exemplul e profund demoralizator, şi haimanalîcul politic a contribuit, ca o şcoală vie, de fiecare zi, la descreşterea nivelului sufletesc al publicului nostru, altădată mai tenace şi mai constant. Sînt oameni politici care au ajuns la cîte a cincea şi a şasea formă politică, fără să se simtă mai rău. Transfugerea se face nu numai după o şedere lungă în opoziţie, dar mai ales instantaneu, trecînd, într-o gară mică, dintr-un teren într-altul, la o încrucişare. Cazurile care mai atrag atenţia sînt ale partizanilor credincioşi care, după o lungă stabilitate, părăsesc terenul de-a fuga şi trec la numărul de alături: ei pretind că genialitatea lor înnăscută nu se poate învoi pînă la urmă cu inactivitatea; şi geniul lor consistă într-un frac purtat cu nasul drept şi în eleganţa cu care ştiu să se scoboare din automobil la scara unui tripou.” (Tudor Arghezi, Prietenia, în Adevărul literar şi artistic, 6 ianuarie 1929).

Dacă despre această realitate politică dîmboviţeană am mai citit în Arghezi, cea despre militanţii fideli, care rămîn nerăsplătiţi de dragul berzelor noi, cum îi porecleşte Arghezi pe traseişti, e nouă pentru mine. Nouă în scrisul lui Arghezi, pentru că în realitatea postdecembristă nu e de loc nouă. Dimpotrivă:

„E adevărat şi contrariul, că o fidelitate corectă şi totală este recompensată de cele mai multe ori cu o strîngere de mîini însoţită de un surîs. Numeroşi ministeriabili, cu care un guvern nu are totdeauna ce face, văd trecîndu-le toate răsăriturile pe dinainte, cu berze noi, recrutate dintre transfugi în orizont. Ei se dezgustă, dar rămîn: în necrolog, şeful partidului, în persoană, va recunoaşte că a închis ochii un soldat devotat. Drept vorbind, un pergament aşezat la catafalcul unui asemenea om politic echivalează cu o decoraţie pe mormîntul Soldatului Necunoscut, excelentă pentru reportajul fotografic, dar fără consecinţe. Slova fidelităţii nu aduce urmaşilor nimic, şi cu pergamentul obţinut familia nu poate să capete nici un bilet de cinematograf.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro