Ion Cristoiu: Războiul Mareşalului Ion Antonescu cu înjurăturile în public

Ion Cristoiu Ion Cristoiu-editorial
  • Ion Cristoiu: Universul din 4 august 1942 publică în pagina cinci, la Ultima oră, următorul text: „INTERZICEREA ÎNJURĂTURILOR ÎN PUBLIC .Spre a se putea pune odată capăt spectacolelor degradante pe cari le oferă acei indivizi cari, fără pic de jenă, proferă înjurăturile cele mai triviale, în public, în auzul femeilor, copiilor etc., dl. general Nicolae C. Pălăngeanu, prefectul poliţiei Capitalei, a dat, ordonanţa de mai jos şi care intră în vigoare cu începere de astăzi.
  • Ion Cristoiu: Curentul din 4 august 192 redă Comunicatul, fără introducerea de la Universul sub titlul: ”S-au interzis cu desăvîrşire înjurăturile în public” Universul din 5 august 1942, apărut, evident, în după amiaza lui 4 august 1942, îi arde un comentariu de prima pagină, sub titlul Mai multă cuviinţă.
  • Ion Cristoiu: Curentul lasă să treacă mai multe zile de la intrarea deciziei în vigoare pentru a o comenta pe prima pagină a ediţiei din 7 august 1942, sub titlul: „«Eu înjur…Tu înjuri ..El înjură… »”.La Universul textul era anonim. La Curentul el aparţine unei personalităţi a vremii: Romulus Dianu. Prozator, publicist şi traducător.

Universul din 4 august 1942 publică în pagina cinci, la Ultima oră, următorul text:

„INTERZICEREA ÎNJURĂTURILOR ÎN PUBLIC

Spre a se putea pune odată capăt spectacolelor degradante pe cari le oferă acei indivizi cari, fără pic de jenă, proferă înjurăturile cele mai triviale, în public, în auzul femeilor, copiilor etc., dl. general Nicolae C. Pălăngeanu, prefectul poliţiei Capitalei, a dat, ordonanţa de mai jos şi care intră în vigoare cu începere de astăzi:

«Noi, general Pălăngeanu Nicolae, prefectul Poliţiei Capitalei;

Avînd în vedere ordinul Preşedinţiei Consiliului de miniştri nr. 6429 M.942, în interesul şi pentru menţinerea ordinei publice,

Avînd în vedere prevederile art. 429 din codul penal „Regele Mihai I”.

Pe temeiul art. 53 din Legea pentru organizarea poliţiei generale a Statului:

Art. I. Se interzic cu desăvîrşire înjurăturile în public.

Art. II. Cei ce vor cădea în aceasta vină vor fi sancţionaţi cu închisoare de la 1-6 luni şi amendă penală dela 5.000-20.000 lei.

Recidiviştii vor fi internaţi în lagăr.

Art. III. Contravenienţii vor fi identificaţi şi predaţi organelor poliţieneşti cele mai apropiate pentru a fi deferiţi Justiţiei.

Art. IV. Prezenta ordonanţă se va afişa în locurile cele mai frecventate şi intră în vigoare în termen de 5 (cinci) zile de la data afişării ei.

Art. V. Ofiţerii şi agenţii de poliţie din Prefectura poliţiei Capitalei sunt însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a acestei ordonanţe.

Dată în cabinetul nostru, astăzi 30 iulie 1942.

Prefectul poliţiei Capitalei, General PĂLĂNGEANU, C. N. Secretar general, Raliu Georman.»”

Ordonanţa transpune în practică la nivelul Capitalei, Ordinul nr. 6429/1942 al Cabinetului Militar al Conducătorului Statului, susţine Aurică Simion în volumul de referinţă Preliminarii politico- diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, editura Dacia, Cluj Napoca, 1979.

Curentul din 4 august 192 redă Comunicatul, fără introducerea de la Universul sub titlul:

”S-au interzis cu desăvîrşire înjurăturile în public”

Universul din 5 august 1942, apărut, evident, în după amiaza lui 4 august 1942, îi arde un comentariu de prima pagină, sub titlul Mai multă cuviinţă:

„Prefectul poliţiei Capitalei, d. general N. Pălăngeanu, a dat o ordonanţă prin care se interzic cu desăvîrşire înjurăturile în public, vinovaţii urmînd să fie pedepsiţi cu închisoare de la 1-6 luni şi amendă penală dela 5000-20.000 lei, iar recidiviştii cu internarea în lagăr.

E o măsură menită să pună capăt acelui spectacol penibil pe care-l întîlneşti pe stradă, în tramvaie, în localuri publice, la restaurante sau berării, la piaţă sau în faţa brutăriilor şi a măcelăriilor, aşteptîndu-ţi rîndul la carne sau pîine, cînd din te miri ce, se iscă avalanşa înjurăturilor triviale, din partea unor inşi cari le rostesc fără să roşească, în auzul femeilor şi al copiilor, dînd exemplul unei proaste creşteri.

Această categorie de indivizi vrea să treacă în rîndul oamenilor curagioşi, să arate că puţin le pasă de cei din jurul lor, sfidînd cele mai elementare reguli de bunăcuviinţă. Există însă o morală publică, de la care nu se poate sustrage nimeni, fără să rişte să fie arătat cu degetul sau să întîmpine tot dispreţul din partea oamenilor cu scaun la cap. Că intervin acum şi măsuri represive pentru înlăturarea acestui rău, cu atît mai bine. Curagioşii de ocazie, amatorii de formule şi expresii pornografice, cari, fără să ţină seama de locul unde se află, pronunţă cuvinte triviale, au prilejul să se cuminţească.

Înjurăturile sunt un obiceiu urît care trebuie combătut pe toate căile. El atrofiază simţul moral, care trebuie să călăuzească pe om în viaţă şi tot prin acest obicei se profanează noţiuni ce trebuiesc înconjurate cu respect. E o deprindere de prost gust care a intrat în moravurile noastre, prin infiltraţii străine, de la fanarioţi şi de la ţigani, de unde şi expresia «se înjură ca la uşa cortului» – deprindere cultivată şi răspîndită de mediul împestriţat al mahalalei, care totdeauna strică şi obiceiurile şi limba.

Expresiile triviale nu fac parte din firea cuviincioasă, sobră şi plină de simţ moral al poporului român. Nici în vorbă, nici în literatura populară, nici în arta plastică rurală, nici în port şi nici în cîntecele sale, ţăranul român nu dă dovadă de atitudini care ar frînge morala publică şi regulile bunei cuviinţe.

Ca atare, înjurăturile nu ne aparţin. E o marfă de import de care ne putem scutura fără să pierdem nimic. Dimpotrivă, avem numai de cîştigat, în ce priveşte păstrarea simetriei sufleteşti şi a simţului moral, care trebue să determine atitudinile noastre în viaţă. Pentru aceasta e nevoie însă de mai multă educaţie şi de un autocontrol mai serios al manifestărilor fiecăruia în mediul în care se găseşte.”

Curentul lasă să treacă mai multe zile de la intrarea deciziei în vigoare pentru a o comenta pe prima pagină a ediţiei din 7 august 1942, sub titlul:

„«Eu înjur…

Tu înjuri ..

El înjură… »”.

La Universul textul era anonim.

La Curentul el aparţine unei personalităţi a vremii:

Romulus Dianu.

Prozator, publicist şi traducător.

Lucrează la Curentul din 1928 pînă în 1944.

Ca urmare a activităţii sale la ziarul „fascist” al „fascistului” Pamfil Şeicaru, a fost condamnat în 4 iulie 1945, în Procesul Ziariştilor, la 20 de ani muncă zilnică.

A fost eliberat în 10 octombrie 1955.

A fost după eliberare salahor, tăietor de lemne şi vînzător ambulant de cărţi.

Ion Caraion l-a salvat descoperindu-l ca vînzător de cărţi pe stradă.

Ca urmare a intervenţiei lui Ion Caraion, a primit o pensie din partea Uniunii Scriitorilor şi a publicat mai multe volume de creaţie originală şi de traduceri.

Romulus Dianu debutează plecînd de la comentariile din presă:

„E interesantă presa de comentarii în jurul măsurilor ce s-au luat. – poliţieneşte, – împotriva injuriilor. În fundul conştiinţei sale, fiecare comentator îşi dă seama că ar fi de dorit ca trivialitatea să fie cu desăvîrşire izgonită din cetate. Dar cine poate să ridice piatra ? E de tradiţie ca omul la supărare, sau la veselie, la plictiseală sau într-un acces de admiraţie, să cotrobăiască, cu o injurie, prin cine nu te aştepţi. Lipsa de respect faţă de femei – comună în tot orientul unde inteligenţa se ascute, dar unde virtutea putrezeşte – vrea ca suprema ofensă ce se poate aduce cuiva să fie canalizată prin tot ce are omul mai sensibil şi mai scump: printr -un suvenir de familie. Pentru cine are gustul «făcut», lucrul devine uşor, neînchipuit de uşor. Cu mult mai dificilă este injuria pentru acela care asociază vorbelor înţelesul lor adevărat, cu întreg conţinutul lor imoral.

La invocarea unei mame pe care ai văzut-o plîngînd, dea lungul unei copilării întregi, tresare o întreagă generaţie, o biată fiinţă ofilită, ruinată de suferinţe, şi care serveşte unei canalii de pe stradă «ca să se răcorească», cu o înjurătură… Îţi vine, într- adevăr, să cauţi în apropiere un cuţit, şi să închei numaidecît socotelile cu individul.

Dacă avem familia pe care o avem, şcoala pe care o avem, educaţia pe care o avem, este pentru că întreg misterul intim al vieţii de familie încape într-o înjurătură, ca într-o bulină expeditivă, şi e liberă, absolut liberă ca o lozincă de trecere. Nu poţi ataca nici barem o fereastră, cu pietre, într-un oraş civilizat, dar poţi, în schimb, ataca temeliile morale ale vieţii de familie.

Mai bizar decît orice este că, în cea mai bună societate, întîlneşti superficialitatea melancolică.

– Dispar şi înjurăturile, domnule!… oftează unul, cu ochii în vag, şi pare-se cu promisiunea de a reveni, peste zece ani, cu un şi mai adîncit regret:

– Îţi aduci aminte ce bine era, prin anul 1942, cînd te înjuram de mamă şi în glumă, şi în serios…

Nu a cutezat nimeni, pînă acum, să spună cît de urît este acest lucru, vestigiul unui timp de noapte morală, contagiat de la roabele ţigăneşti de pe la conace la boierii libidinoşi cari le frecventau… Influenţa nenorocită a scursurilor orientului îndepărtat, din Insulinda plină de voluptăţi, prin Indiile unde, sub regimul de sclavie, plăcerile au devenit exclusiv sexuale, şi pînă aici, dă de lucru astăzi, nu ştim cu ce rezultate, poliţiei de moravuri, în timp ce duşmanii noştri ne bîrfesc pentru defectele noastre…

Să-i punem, prin urmare, sfîrşit.”

Autorul se îndoieşte de eficacitatea Poliţiei în acest caz.

El propune angajarea în luptă a ONG-urilor.

„Mă întreb însă, dacă pentru această operă de ridicare cea mai vigilentă poliţie poate servi… Poate că, dacă s-ar constitui voluntare comitete cetăţeneşti, în felul celor pentru protecţia animalelor, presiunea morală împotriva înjurăturii ar fi mai puternică. Fiindcă nu vom avea cîte un poliţist lîngă fiecare individ lipsit de eleganţă sufletească, iar mai la urma urmei, s-ar putea constata că şi poliţiştii injură cîteodată… Dar comitetele cetăţeneşti ar putea controla mai bine moravurile. Nu ştiu în ce fel, fiindcă circumscripţiile de poliţie ar deveni repede neîncăpătoare, in ziua cînd trivialitatea va fi sancţionată acolo.

Este, înainte de orice, o chestiune de bunăvoinţă, de asentiment al oamenilor de bine. Aceştia constitue o minoritate, dar oamenii au simţul imitativ foarte desvoltat, ca şi maimuţele, şi buna lor comportare va fi o lecţie pentru toţi, în locurile aglomerate.

Recunoaştem că s-a făcut un pas însemnat. Va mai fi nevoie să păsuim puţin, să ne aliem cu timpul, care e un bun aliat, şi să aşteptăm pînă cînd fiecare, în orice situaţie s-ar afla, va şti că nu trebue să-şi manifeste relieful social şi ascendentul de autoritate prin înjurături…

Să aşteptăm ceasul acela, cînd cei deprinşi să repete în fiecare clipă «pe onoarea mea», nu se vor mai porcăi, punîndu-şi familia la mijloc, ca pe o tablă de şah.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro