Ion Cristoiu: Regina Maria despre provincialismul slugarnic

Ion Cristoiu Ion Cristoiu-editorial
  • Ion Cristoiu: Însemnările zilnice ale Reginei Maria mărturisesc un autor fără simţul umorului. Şi cu toate acestea, ici-colo poţi întâlni unele sclipiri de ironie şi autoironie. Expresii ale unui pronunţat simţ al ridicolului.
  • Ion Cristoiu: Nestemata ironiei involuntare a Reginei – autoare o găsim însă în relatarea unei întâmplări din timpul vizitei la Roman, duminică, 13 iunie 1920. Aici, o primeşte prefectul. Un personaj „foarte candid, a cărui bucurie s-a manifestat extrem de comic şi de emoţionant”.
  • Ion Cristoiu: Provincialismul slugarnic naşte o scenă comică exemplară. Chiar dacă nu e exploatată literar cum se cuvine, dat fiind că Regina Maria nu e un spirit satiric, ci doar unul cu simţul ridicolului, scena stârneşte râsul.

Ion Cristoiu: Însemnările zilnice ale Reginei Maria mărturisesc un autor fără simţul umorului. Şi cu toate acestea, ici-colo poţi întâlni unele sclipiri de ironie şi autoironie. Expresii ale unui pronunţat simţ al ridicolului.

La 31 ianuarie 1912, Principesa Maria patronează, în prezenţa prinţului Carol, un festival, la Teatrul Comedia, dedicat aniversării a 60 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale.

Din partea viitoarei Regine a României a fost, indiscutabil, un gest protocolar. Cel mult, un gest de preţuire sinceră faţă de marele scriitor român, deja parte a Tezaurului Naţional. În nici un caz n-a fost expresia unei comuniuni a scrisului Reginei cu scrisul lui I.L. Caragiale.

Însemnările zilnice ale Reginei Maria mărturisesc un autor fără simţul umorului.

Şi cu toate acestea, ici-colo poţi întâlni unele sclipiri de ironie şi autoironie.

 Expresii ale unui pronunţat simţ al ridicolului.

Împreună cu Ferdinand, Regina vizitează Sibiul, joi, 12 iulie 1923. După ceremoniile pompoase din oraş, cuplul regal merge în satul unde e înmormântat mitropolitul Andrei Şaguna. Notează Regina în Jurnal ei intim:

Fireşte însă că festivităţile memoriale sunt mai puţin plăcute, deşi sunt onorabile şi uneori impresionante, dar înseamnă discursuri ce nu se mai termină până ce numele celui onorat devine un nume pe care speri, din tot sufletul, să nu-l mai auzi niciodată.

Cred că am ascultat cam 9 sau 10 discursuri, fiecare din ele spunându-ne despre viaţa şi virtuţile marelui om, despre însemnătatea lui, calităţile lui, bucuriile şi suferinţele lui, caracterul său, familia sa, importanţa sa patriotică, despre modelul fiecărei virtuţi avute de el”.

Nu ne prăpădim de râs citind. Dar asta nu înseamnă că nu surâdem imaginându-ne momentul în care cuvântător după cuvântător se repetau până la exasperare în elogiile aduse marelui înmormântat.

Într-o altă călătorie oficială – cea de la Cluj, dintr-o zi de joi, 13 octombrie 1921 – Regina participă la dezvelirea statuii sale. O iniţiativă a generalului Moşoiu, concretizată artistic de cehul Cara. Aşezată în faţa Teatrului Regina Maria, statuia e dezvelită „în urale extraordinare”. Urmează discursurile închinate modelului încă viu al operei de artă. Prilej pentru Regină de a observa, nu fără autoironie:

„Acea parte a ceremoniei terminată, am ascultat cu răbdare şapte discursuri, toate preamărindu-mi virtuţile şi, dacă nu aş avea deja o părere bună despre mine, desigur că ar fi fost justificată să-mi formez una acum, după ce am ascultat tot ceea ce a avut de spus fiecare. A început Ciorogaru, a urmat Goga, apoi Moşoiu, apoi un alt preot, apoi un profesor care fusese rănit în război şi pe care-l vizitasem de mai multe ori la spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, apoi primarul, apoi un alt ofiţer, şi în final, rectorul Universităţii din Cluj. Fiecare discurs a fost foarte frumos, în felul lui, şi m-am simţit mândră că ei au putut găsi să spună atât de multe despre mine chiar în timpul vieţii mele! În general, virtuţile cuiva sunt descoperite abia după moarte”.

Nestemata ironiei involuntare a Reginei – autoare o găsim însă în relatarea unei întâmplări din timpul vizitei la Roman, duminică, 13 iunie 1920. Aici, o primeşte prefectul. Un personaj foarte candid, a cărui bucurie s-a manifestat extrem de comic şi de emoţionant. Grija numărul unu a oficialului era să „fie fotografiat în gloria lui trecătoare”, drept pentru care, „plasase câte un fotograf în fiecare colţ!”.

Provincialismul slugarnic naşte o scenă comică exemplară. Chiar dacă nu e exploatată literar cum se cuvine, dat fiind că Regina Maria nu e un spirit satiric, ci doar unul cu simţul ridicolului, scena stârneşte râsul:

Ne-am dus să ne aranjăm ţinuta la doamna Negruzzi şi apoi am fost conduşi la o grădină publică unde ni s-a oferit un ceai, într-un biet pavilion minuscul de pe o biată insuliţă înconjurată de o onestă baltă pe nedrept numită lac. Au fost aduşi toţi orfanii din oraş şi eu i-am hrănit cu prăjituri – după care entuziastul prefect ne-a invitat să ne urcăm în barcă şi să facem înconjurul leşinatei porţiuni de apă. Lisabetei i-a displăcut ideea, dar trebuia să ne supunem, omul fiind atât de hotărât. Aşa că ne-am supus ridicolului de a merge cu barca de jur împrejurul insuliţei, în timp ce un public entuziast stătea pe ambele maluri aruncându-ne flori. Desigur că prefectul se afla în barcă cu noi şi la fiecare capăt avea postat un fotograf la care stătea cu faţa de câte ori putea, indiferent cât de complicate erau manevrele necesare ca să nu aibă nimic între el şi aparat. A fost un lucru atât de nedisimulat, atât de teribil de evident, încât ne-a umplut de toleranţă, de bunăvoinţă şi răbdare, deşi ceea ce ni se întâmpla era de un ridicol suprem.

Împreună cu noi şi prefectul se mai afla în barcă excelenta doamnă Averescu. După un timp, în barcă a intrat ceva apă, şi picioarele noastre se udaseră foarte tare. În final, acest lucru a fost un pretext să încetăm a ne mai învârti în jurul minusculei insule; în plus, se lăsa seara şi lumina nu mai era propice pentru fotografiat, aşa că am fost eliberate şi ne-am putut retrage să ne odihnim puţin acasă la doamna Negruzzi, înainte de cină”.

Un regizor ar scoate de aici o secvenţă magistrală.

Despre absurdităţile României provinciale.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro