• Ion Cristoiu: Plecarea lui Che a convenit de minune şi lui Castro şi lui Che. Lui Che, pentru că el nu se simţea de loc în largul său ca birocrat, iar lui Fidel, pentru că se putea apropia de Moscova fără a risca o ruptură cu Guevara.
  • Ion Cristoiu: Nu s-a luat în calcul însă un fapt: Che Guevara nu era cubanez, ci argentinian. Desigur în anii din Sierra Maestra nu conta dacă eşti cubanez sau marţian. Conta că erai bărbos, una dintre condiţiile de esenţă ale Rebelilor.
  • Ion Cristoiu: Între argentinieni şi cubanezi, deşi amîndouă popoarele sînt din America, există deosebiri, şi nu puţine. Ca argentinian, Che e serios, sever cu el însuşi, dar şi cu ceilalţi, un tip care refuză desfătarea, alta decît cea întruchipată de muncă. Locuitorii insulei sînt altfel.

Prima etapă a Revoluţiei cubaneze – o spun toţi cubanologii – (apropo, de ce nu sînt pe lumea asta şi românologi?) e marcată de obsesia lui Che Guevara privind Omul nou. S-au scris multe lucruri despre motivele plecării lui Che ca să facă noi vietnamuri, deşi avea în Cuba o funcţie bună. S-au invocat conflicte chiar cu Fidel Castro, iscate din divergenţele în chestiunea relaţiei cu Uniunea Sovietică. Fidel Castro a înhămat Cuba la carul Moscovei din motive pragmatice. Înghesuit de marele vecin de la Nord, de Imperiul Răului, cum îi zicea el Americii, regimul castrist n-ar fi supravieţuit în absenţa Războiului Rece. Dacă te certai cu America, găseai rapid alinare în braţele URSS. Cînd s-a ivit cearta dintre Rusia şi China, puteai alege, ţară din Lumea a treia fiind, între Moscova şi Beijing. Che Guevara contravenea acestei politici, făcute de Castro cu inima strînsă, deoarece şi el se împărtăşea din idealismul romantic al lui Che. Totuşi, ca şef de stat, el avea datoria de a se da peste cap şi a salva Revoluţia. Astfel că plecarea lui Che a convenit de minune şi lui Castro şi lui Che. Lui Che, pentru că el nu se simţea de loc în largul său ca birocrat, iar lui Fidel, pentru că se putea apropia de Moscova fără a risca o ruptură cu Guevara. Nu s-a luat în calcul însă un fapt:

 Che Guevara nu era cubanez, ci argentinian.

Desigur în anii din Sierra Maestra nu conta dacă eşti cubanez sau marţian. Conta că erai bărbos, una dintre condiţiile de esenţă ale Rebelilor. După victoria Revoluţiei, cînd noua putere trebuia să impună şi lucruri neplăcute cubanezilor, naţionalitatea a început să conteze. Dar nu numai atît. Între argentinieni şi cubanezi, deşi amîndouă popoarele sînt din America, există deosebiri, şi nu puţine. Ca argentinian, Che e serios, sever cu el însuşi, dar şi cu ceilalţi, un tip care refuză desfătarea, alta decît cea întruchipată de muncă. Locuitorii insulei sînt altfel. Îi descrie magistral Pierre Kalfon în Che: Ernesto Che Guevara, une légende du siècle, Edition du Seuil, Paris, 1998:

Recomandări

SUSPECTUL E ARESTAT
LARA NU VREA LA SENAT
SUA NU ÎNCHIDE GUVERNUL
ÎNCEP CONSULTĂRILE
UNDE MERGI LA BRUNCH
REVOLUȚIA AJUNGE ÎN CAPITALĂ

„Pachanga înseamnă sărbătoare în Cuba. Victoria de la Playa Giron nu a făcut decît să intensifice kermeza care însoţeşte sistematic fapte deosebite şi mari decizii revoluţionare începînd din 1959 – reforma agrară, reforma urbană, însuşirea mijloacelor de producţie… Veselia zgomotoasă, dansul, cha-cha-cha şi rumba acoperă protestele provocate de «excesele» CDR care îi pedepsesc, molestează, reţin pe cei care nu se alătură, sau nu o fac suficient de repede, la entuziasmul general. Componenta neagră şi mulatră, foarte majoritară în rîndul populaţiei, accentuează izbucnirea de rîs naţională, care îi zguduie pe cubanezi la cel mai mic succes anunţat de guvern. Spaniolii, se zice, sînt marcaţi de sentimentul tragic al existenţei. Negrii sublimează acest tragic într-o melopee care trece adesea în extaz şi transă, după riturile santeriei africane.

Metisajul cubanez reuşit a dat o societate veselă, spontană, extravertită, iconoclastă ocazional, deşi cu toată nevinovăţia. Cuvintele de ordine politice sînt puse pe muzică, se transformă în sunete, ritmează, sincopîndu-le, marşurile populare. Internaţionala devine o conga. În cursul unei sărbători memorabile a ziarului Revolucion, a fost văzut, într-o zi, sub-directorul deghizat în Groucho Marx, cu un exemplar al Capitalului sub braţ. Umor sacrilegiu care îi nelinişteşte pe comuniştii de la Hoy, decişi să pună ordine în anarhia carnavalului. Consilierii «ruşi» (adică sovietici) ucraineni, cehi nu înţeleg nimic din aceste comportamente derutante. Ieşiţi din cenuşiul birocratic care i-a modelat, ei refuză să se lase în voia plăcerii corpului şi constată cu groază că în Cuba, după formula lui Guevara, revoluţia coexistă cu pachanga. Din momentul în care Castro a proclamat, de exemplu, că această revoluţie este socialistă – da, domnilor, socialistă – strada a început să danseze cîntînd:

«Somos socialistas! P’alante! P’alante!» («Sîntem socialişti! Înainte, Înainte!»)

Nimeni nu le-a semnalat sovieticilor că există o versiune tropicală, însorită, a revoluţiei…

Columbianul Gabriel Garcia Marchez, nu este încă decît un jurnalist necunoscut de la Prensa Latina. «Chiar şi după debarcarea de la Playa Giron, scrie el, casinourile au rămas deschise şi cîteva prostituate micuţe, fără turişti pierdeau timpul în zonă în speranţa că un norocos la ruletă le va salva noaptea.(…) La Havana petrecerea era în toi. Femei splendide cîntau pe balcoane, păsări luminoase pe mare, muzică peste tot.(…) Oraşul rămînea un sanctuar al plăcerilor, cu loterii chiar şi la farmacie. (…) Nopţile de la Havana şi Guantanamo erau întotdeauna lungi şi fără somn şi muzica de petrecere la comandă se prelungea pînă în zori.»

Puţini sînt vizitatorii străini, reporterii internaţionali care să rămînă insensibili la această «fervoare contagioasă»”

Şi se mai întreabă unii cum de a supravieţuit decenii regimul Castrist în Cuba.

NOTĂ: Acest editorial este preluat de pe cristoiublog.ro