- Ion Cristoiu: Nicoară Potcoavă, apărut în 1952, ultimul roman autentic al lui Sadoveanu, ţine de viziunea scriitorului asupra conducătorului de popoare. O viziune care apasă şi asupra altor opere: Fraţii Jderi, Creanga de aur, Zodia Cancerului.
- Ion Cristoiu: Conducătorului de popoare îi sînt interzise plăcerile pămînteşti. În Fraţii Jderi îi spune acest adevăr Ştefan Cel Mare lui Alexăndrel, fiul său ştiurlubatec; în Creanga de aur, înţeleapta e împărătiţa Irina, iar necoptul, fiul său, Constatin.
- Ion Cristoiu: Primele pagini din Nicoară Potcoavă se petrec la Hanul lui Goraşcu Haramin. (…) Mă dă gata expresia minciuni înţelepte. Ce va să zică asta? (…) Prin minciuni înţelepte, Sadoveanu se referea, în 1952, la manipulările subtile din presa mainstream de azi.
Cît timp Dan Herford, strănepotul lui Sadoveanu, sa dus în casă, ca să-mi aducă o cafea – făcută de maică-sa, Smaranda, nepoata lui Sadoveanu – nu mă pot stăpîni şi iau de pe masa din curte, romanul sadovenian Nicoară Potcoavă . şi citesc primele pagini. Venise vorba de cum se vinde opera lui Sadoveanu şi Dan Herford, proprietarul tuturor drepturilor de autor, mi-a zis că prost, dar mai prost decît se vinde Nicoară Potcoavă . De ce oare? am întrebat şi m-am întrebat.
Şi tot eu mi-am răspuns:
Nicoară Potcoavă e pus de anticomuniştii de salon pe seama sovietismului manifest al lui Mihail Sadoveanu. Scriitorul ar fi făcut din Şoimii , bucată supradimensionată de critică de iz civic, un roman despre un cazac, Nicoară Potcoavă.
Şi cum cazacii sînt ruşi, acuzaţia e gata:
Mihail Sadoveanu a făcut o gravă concesie cuceritorului rus.
În realitate – îi spun eu strănepotului – surprinzîndu-l prin cunoaşterea operei sadoveniene, Nicoară Potcoavă, apărut în 1952, ultimul roman autentic al lui Sadoveanu, ţine de viziunea scriitorului asupra conducătorului de popoare. O viziune care apasă şi asupra altor opere: Fraţii Jderi, Creanga de aur, Zodia Cancerului.
Conducătorului de popoare îi sînt interzise plăcerile pămînteşti. În Fraţii Jderi îi spune acest adevăr Ştefan Cel Mare lui Alexăndrel, fiul său ştiurlubatec; în Creanga de aur, înţeleapta e împărătiţa Irina, iar necoptul, fiul său, Constatin. În Nicoară Potcoavă, Nicoară îi ţine lecţia despre conducători lui Alexandru, fratele său amorezat de Ilinca:
„– Bădiţă, trebuie să-ţi fac mărturisirea… a suspinat Alexandru.
Nicoară s-a întors în scaunul lui:
– Spune, băiete. Eu abia acum bag de samă că ai slăbit şi ţi-s trudiţi ochii.
– Da, bădiţă.
– Ţi-ai lăsat zălog inima la apa Moldovei?
– Aşa cum spui, bădiţă Nicoară. Mi-i dragă o fată fecioară. Ştii cine-i.
– Gustul tău nu-i rău, Făt-Frumos. Dar poveştile de la noi ne învaţă că la asemenea domniţe nu te poţi întoarce fără isprăvile cuvenite. Trebuie să treci, Făt-Frumos, peste hotarele oprite, în locul unele se bat munţii în capete, ş-acolo să tai cele şapte capete ale balaurului.
– Lungă vreme, mîhnită vreme, bădiţă. În toate nopţile vine la mine paserea măiastră, îmi bate la tîmplă cu pliscul şi-mi şopteşte: Nu întîrzia căci vremea trece; aicea pe pămînt oamenii n-au decît o tinereţă, du-te că te aşteaptă fericirea.
– Alexandre, nici Făt-Frumos al poveştilor nu-şi dobîndeşte bucuria fără lupte şi jertfă.
– Spune-mi, bădiţă, ce avem de făcut, s-a rugat mezinul, şi să nu întîrziem.
Potcoavă s-a ridicat în picioare. Alexandru a părut că se scufundă în scaunul său.
– Ba să-mi spui tu, băiete, dacă ai uitat cele ce s-au petrecut în vara anului 74?
– N-am uitat.
– Ai uitat oare pe beglerbei Ahmet, pe Cigala, pe boierii care au vîndut pe Domnul lor?
– N-am uitat. Pentru unii ne-am întors acum două luni. Era să ne pierdem capetele. Ce mai putem face?
– Alexandre, războinicii călăresc pe caii furtunii. Cîteodată greşesc. Greşala asta putea să fie greşala dinaintea morţii. Am ieşit din ea teferi. Să nu mai greşim. Să cerşim broaştei cu covată încetineala, şarpelui înţelepciunea, de la crugul stelelor ceasul potrivit. Cînd ne vom ridica iar, răzbunarea să se împlinească fără greş ca o ananke a zeilor, cum o socoteau grecii vechi. Dar o pot săvîrşi cîteodată şi oamenii, dacă nu ocolesc pe la cele necuviincioase: mîncare, vin şi muiere…
– Cum grăieşti domnia ta, bădiţă! Parcă m-ai străpunge cu jungherul. Totuşi, bădiţă, ale noastre sînt şi aceste slăbăciuni.
– Ai uitat?
– N am uitat, bădiţă. Dar mi-i dragă Ilinca.
– Ţi-aş putea răspunde că mi-a fost dragă şi mie. Mezinul şi-a acoperit ochii cu palmele.
Nicoară a păşit pînă la el şi i-a ridicat smuncit fruntea, privindu-i ochii plînşi.
– Spune-mi acuma tu mie dacă ai uitat datoria ta şi jurămîntul care ne leagă! Dacă le-ai uitat, eşti slobod. Du-te!”
Primele pagini din Nicoară Potcoavă se petrec la Hanul lui Goraşcu Haramin. Scrie Sadoveanu despre Han astfel:
„Cătră sfîrşitul primăverii anului 1576, la hanul lui Goraşcu, poreclit Haramin, se găsea, ca într-o zi de sărbătoare ca aceea a Rusaliilor, adunare de oameni în trecere.
Hanul lui Haramin se afla aşezat la o răspîntene de drumuri care apucau spre Roman şi Piatra, spre Baia, spre valea Siretului şi scaunul ţării. La Tuchilaţi, unde era şi pod pe şăici la apa Moldovei, fusese în acea zi iarmaroc; şi unii dintre oamenii de prin sate făcuseră popas la Goraşcu Haramin, în calea întoarcerii; deshămaseră caii de la căruţe şi stăteau la sfat, unii în soarele amiezii, alţii sub nişte nuci vechi ce împodobeau dîmbul oblu de la cotitură. Hanul, care era în acelaşi timp şi cinstită crîşmă, fusese bine adăpostit şi dinspre miezul nopţii şi dinspre răsărit: îl durase, din bîrne şi vălătuci, bunicul lui Goraşcu – unul popa Ilie. Îi mai zicea Popa lui Vodă, pentru că ieşise c-o bute de vin în calea alaiului lui Ştefan Voievod ş-o închinase măriei sale şi curtenilor săi. Atunci măria sa i-a mulţămit zîmbind şi l-a bătut pe spate. Goraşcu Haramin se fudulea că seamănă la vrednicia băuturii cu bunicul său Popa lui Vodă.
În adunare petreceau, cu minciuni înţelepte culese de la iarmaroc, vreo zece-doisprezece gospodari; şi, pe lîngă minciuni înţelepte fără de care nu poate fi divan în ţara Moldovei, nu uitau să-şi împărtăşească veştile din primăvara aceea despre năcazurile ţării, pomenind şi patimile din altă vară ale lui Ion Vodă, cel ce se prăpădise în războiul cu ismailitenii.”
Mă dă gata expresia minciuni înţelepte. Ce va să zică asta? Îi întreb pe cei care urmăresc Jurnalul meu video. Şi primesc a doua zi, printre alte mesaje, şi pe acesta, tocmai din Africa de Sud:
„Bună dimineaţa,
În răspuns la «Jurnalul meu video de azi», aşa cum aţi cerut, vă dau definiţia de «minciuni înţelepte» ale lui Sadoveanu, ca fiind acele minciuni aşa de bine ticluite, încît să treacă neobservate ca adevăr (bine ticluit) şi să fie atît de credibile încît nimeni să nu-şi poată nici măcar imagina că sînt de fapt minciuni. Era ştiut că la han se spun minciuni.
Încă odată mii de mulţumiri pentru răsfăţul zilnic al acestei pastile zilnice pentru mine ca telespectator.
Cu stimă,
Roxana Vlasiu,
Cape Town, South Africa.”
Cum de nu m-am gîndit?
Prin minciuni înţelepte, Sadoveanu se referea, în 1952, la manipulările subtile din presa mainstream de azi.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro