- Ion Cristoiu: După decembrie 1989, propaganda anticomunistă, la fel de primitivă ca şi cea anticapitalistă, ca toate propagandele anti-ceva, s-a străduit să-i înfăţişeze pe ilegalişti în totalitate, după chipul şi asemănarea politicienilor tranzacţionişti: oportunişti, credincioşi nu idealului, ci portofelului.
- Ion Cristoiu: Cei mai mulţi ilegalişti au crezut însă în utopia comunistă. Unii pentru că vedeau în ea orînduirea capabilă să curme nenorocirile capitalismului dîmboviţean, corupţia, mizeria morală. Alţii au crezut în comunism, pentru că se anunţa drept viitorul care le putea schimba destinul de fii de oameni săraci.
- Ion Cristoiu: Atît comuniştii, cît şi legionarii impresionează în vremuri de relaxare morală. Bolşevicii unui ideal sînt însă o nenorocire prin forţă şi nu prin exemplul personal.
La una dintre ediţiile emisiunii Ultimul cuvînt, de duminică seara, pe B1 TV, vine vorba de filmele cu ilegalişti.
În răspăr cu tinerii din platou, anticomunişti nu din convingere, ci din imitaţie (e de bonton să te zborşeşti la o bucată de trecut!), susţin că, în sine, un ilegalist comunist poate fi eroul unei capodopere cinematografice. Nu uit că filmul Să mori rănit din dragoste de viaţă al lui Mircea Veroiu, văzut de mine la Festivalul de la Costineşti, creiona un personaj tragic în persoana unui ilegalist hăituit de Siguranţă.
După decembrie 1989, propaganda anticomunistă, la fel de primitivă ca şi cea anticapitalistă, ca toate propagandele anti-ceva, s-a străduit să-i înfăţişeze pe ilegalişti în totalitate, după chipul şi asemănarea politicienilor tranzacţionişti: oportunişti, credincioşi nu idealului, ci portofelului. Vor fi fost şi din ăştia între ilegalişti, deşi, dacă ne gîndim că apartenenţa la PCR, în interbelic, îţi aducea doar belele, e greu de crezut că oportuniştii se înghesuiau să devină comunişti. Că doar nu le-o fi trecut unora prin cap, în timp ce i se mutau fălcile la Siguranţă, că va veni o vreme cînd îl va trimite el la închisoare pe Agent!
Cei mai mulţi ilegalişti au crezut însă în utopia comunistă. Unii pentru că vedeau în ea orînduirea capabilă să curme nenorocirile capitalismului dîmboviţean, corupţia, mizeria morală. Erau aceştia intelectuali. Unii dintre ei fii de pricopsiţi. Alţii au crezut în comunism, pentru că se anunţa drept viitorul care le putea schimba destinul de fii de oameni săraci. Erau inteligenţi, erau dotaţi, erau ambiţioşi. Societatea vremii îi condamna la mizerie. Cum să nu se angajeze într-o bătălie care cerea, înainte de toate, să urăşti realităţile dominante ale vremii?!
În serialul „Pe urmele incidentelor de la C.F.R.“, dedicat afacerii Grevei de la Griviţa, 1933, Nicolae Crevedia surprinde, în „Calendarul“ din 23 februarie 1933, o scenă:
„În dimineaţa de 15 februarie eram la Prefectura de Poliţie. În curte aştepta automobilul închisorii Văcăreşti – duba – pentru a transporta o serie dintre cei arestaţi în cursul nopţii.
După cîteva minute, jandarmii escortau spre maşină un convoi de tinere fete care intrară în dubă cu seninătatea cu care ar fi intrat în Rai. Personal – şi noi toţi care scriem la acest ziar – nu împărtăşim, precum se ştie, trista ideologie comunistă, care însufleţea anii fragili ai domnişoarelor actualmente la Văcăreşti. Gestul franc cu care înfruntau destinul lor eronat merită însă menţiunea aceasta“.
Autorul, altminteri bun scriitor, compară imediat consecvenţa tinerelor comuniste cu şerpuirile tinerilor politicieni burghezi.
În detrimentul acestora din urmă, fireşte:
„Am cugetat cu amărăciune, în momentul acela – la zig-zag-urile… ideologice pe care le-au făcut în ultimul timp cîţiva tineri care şi-au făcut studiile în străinătate, pe seama bugetului burghez al Statului românesc, pe care acum îl lapidează în chipul cel mai imund cu chiar plumbul gazetelor guvernamentale“.
Comparaţie de mucalit, pe care o fac toţi oamenii lucizi din epocă. Atît comuniştii, cît şi legionarii impresionează în vremuri de relaxare morală. Bolşevicii unui ideal sînt însă o nenorocire prin forţă şi nu prin exemplul personal. Concluzia lui Nicolae Crevedia pare firească în atare condiţii:
„Între oile rătăcite care dorm acum pe scîndurile Văcăreştilor şi între junii măgari care – prin atîtea tertipuri ideologice, au ajuns şi-n Parlament, cred că se ghiceşte în care balanţă atîrnă stima noastră“.
De ce n-ar fi, în aceste condiţii, un ilegalist personajul unei capodopere literare sau cinematografice?!
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro