- Ion Cristoiu: Tacitus, Anale, la relectură, redescoperit ca scriitor de geniu: „După ce şovăi între teamă şi mînie, Rhescuporis îşi zise că tot e mai bine să fie învinuit de o fărădelege săvîrşită decît de una doar începută: porunceşte să fie ucis Cotys şi scorneşte că şi-a ridicat singur viaţa.”
- Ion Cristoiu: E vorba de un anume Clemens, un sclav, care se dă drept Agrippa Postumus, fiul lui Augustus, ucis în exil la venirea lui Tiberiu, după unii din ordinul dinainte de a muri al lui Octavian, după alţii din ordinele Liviei, oricum moarte necesară politic, deoarece fără ea, s-ar fi aprins din nou pojarul războaielor civile.
- Ion Cristoiu: Iniţiativa Ligii Culturale a lui Nicolae Iorga de a-i aduce pe ţărani la Bucureşti îl îndeamnă pe Tudor Arghezi să scrie aceste rînduri de excepţie cărora le-am putea pune titlul Ţăranii la Bucureşti: E bine ca săteanul să vadă Parlamentul, unde el nu se înfăţişează. Palatul Justiţiei în care, cu toate acestea, cu puştile în spate e în anumite zile adus fără de voie.
1. Tacitus, Anale, la relectură, redescoperit ca scriitor de geniu:
„După ce şovăi între teamă şi mînie, Rhescuporis îşi zise că tot e mai bine să fie învinuit de o fărădelege săvîrşită decît de una doar începută: porunceşte să fie ucis Cotys şi scorneşte că şi-a ridicat singur viaţa.”
„La început au trăit într-o înţelegere prefăcută.”
„Maroboduus n-a ieşit din Italia timp de 18 ani şi l-au ajuns bătrîneţele cu o glorie prea mică din prea marea lui rîvnă de viaţă.”
„Să spargă, ca să zic aşa, uşile visteriei statului, pe care dacă o vom goli prin prea multă îngăduinţă, va trebui s-o umplem prin fărădelegi.”
„Dar fiindcă adevărul prinde puteri dacă este cercetat pe îndelete, iar minciunii îi prieşte graba şi tăinuirea, lumea afla despre el fie după ce pleca, fie înainte de a sosi la popasul următor.”
E vorba de un anume Clemens, un sclav, care se dă drept Agrippa Postumus, fiul lui Augustus, ucis în exil la venirea lui Tiberiu, după unii din ordinul dinainte de a muri al lui Octavian, după alţii din ordinele Liviei, oricum moarte necesară politic, deoarece fără ea, s-ar fi aprins din nou pojarul războaielor civile.
„Apoi, prin nişte complici dibaci care cunoşteau taina, împrăştie vestea că Agrippa trăieşte; la început, stîndu-se de vorbă, acestea se spuneau în ascuns, aşa cum se obişnuieşte cu lucrurile oprite; apoi, luară forma unui zvon, care, umblînd din om în om, ajunse la urechile celor mai simpli – lesne încrezători – sau, dimpotrivă, la cei fără astîmpăr, şi de aceea puşi pe răzvrătire.”
„Chiar zvonurilor trebuie să li se lase timp să se învechească; de cele mai multe ori oamenii nevinovaţi sînt neputincioşi în faţa unei uri proaspete.”
„Cît despre moartea lui Germanicus, nimeni nu se arată de ochii lumii mai îndurerat decît acei care se bucură cel mai mult de ea.”
„Aşadar, pe cînd ei pluteau de-a lungul coastei Lyciei şi Pamphyliei, se întîlniră cu vasele în care călătorea Agrippina spre Italia. În furia primelor clipe, amîndouă taberele îşi pregătiră armele; apoi, fiindu-le frică şi unora şi altora, se mărginiră să-şi arunce doar vorbe de ocară.”
„Nu e pomenit (Arminius, conducătorul unei revolte a germanilor împotriva romanilor – n.n.) în cronicile grecilor, care nu admiră decît ce este al lor, la fel nici în analele romanilor nu se bucură de faimă după merit, fiindcă noi, în vreme ce lăudăm trecutul, sîntem nepăsători faţă de cele petrecute în zilele noastre”
2. Tudor Arghezi, Serbările Ligii, Note pe hîrtie de ţigară, Facla, 3 septembrie 1911.
Iniţiativa Ligii Culturale a lui Nicolae Iorga de a-i aduce pe ţărani la Bucureşti îl îndeamnă pe Tudor Arghezi să scrie aceste rînduri de excepţie cărora le-am putea pune titlul Ţăranii la Bucureşti:
„Departe de noi gîndul să găsim reunirea românilor la Bucureşti, altfel decît frumoasă şi reprezentativă, pentru că ideea ar veni de pe la Văleni. Contactul nu poate fi decît instructiv şi pentru bucureşteni, mărginiţi la barierele oraşului lor. Şi apoi domnii din capitală trebuie să cam dea ochi cu pămîntul ca să nu-i uite faţa, iar sătenii să cam înveţe drumul ce duce la Bucureşti, de unde se abat pe ţară poruncile, legile, şi neamul funcţionarilor îngîmfaţi şi unde poate că se vor întoarce vreodată grămadă ca să se ascundă, cînd nu va mai fi loc în ţară pentru ei… E bine ca săteanul să vadă Parlamentul, unde el nu se înfăţişează. Palatul Justiţiei în care, cu toate acestea, cu puştile în spate e în anumite zile adus fără de voie. Să vadă hanurile prea mari, unde locuiesc stăpînii lui prea mărunţi şi să le compare cu bordeiele de-acasă. E bine să confrunte şi să tragă încheierile pe care cînd le trag pentru el cărturarii, cad vinovaţi de fapte rele. Să vadă cel puţin zidurile în care se tăinuieşte un rege prea scump la vedere, să vadă că pentru caii şi argaţii săi s-au clădit palate pe o întindere mare, întărită cu santinele. Să vadă cu ochii căscaţi şi lipsiţi de lumină ai celor ce-şi trag urîtul pe la terasele cafenelelor şi să dea preţul cuvenit acestor înecaţi, care, magistraţi, prefecţi, subprefecţi şi inspectori răspîndiţi prin judeţe, par dumnezeii unei autorităţi pe care n-o inspiră, văzuţi de la ei de-acasă.”
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro