• Despre Dictatul de la Viena, dar şi despre cel de la Moscova, s-au scris multe articole în presa interbelică.
  • Unul dintre cele mai puternice nu atît prin stil, cît mai ales prin ideile generale, a fost publicat de Pamfil Şeicaru în Curentul din 11 septembrie sub titlul Răspunderile.
  • Tema Răspunderilor s-a auzit şi imediat după primul Război Mondial. Alexandru Averescu a publicat în Îndreptarea seria de articole reunite ulterior în volum sub titlul Răspunderile.
  • Volumul acuza gravele erori politice şi militare din timpul Războiului, pentru care erau responsabili politicienii din epocă.

Despre Dictatul de la Viena, dar şi despre cel de la Moscova, s-au scris multe articole în presa interbelică. După abdicarea lui Carol al II-lea ( 6 septembrie 1940, ora 6 şi 10), ridicarea Cenzurii în privinţa fostului Regim a înlesnit o serie de comentarii excepţionale, valabile în esenţa lor şi azi. Unul dintre cele mai puternice nu atît prin stil, cît mai ales prin ideile generale, a fost publicat de Pamfil Şeicaru în Curentul din 11 septembrie sub titlul Răspunderile. Textul debutează cu imaginea cea mai impresionantă de la ora respectivă: Harta României ciuntite prin cele două dictate din vara lui 1940, cel de la Moscova şi cel de la Viena:

„Îşi putea oare închipui cineva ca acest Neam să asiste la dezastrul ţării fără să ridice vijeliosul glas al judecăţii?… Priveşti harta ţării şi rămîi cu privirile pe conturile ei sfîşiate, ca şi cînd mîinile păcatului au lăsat urme…

Stăruie în ochi aceste bucăţi rupte din trupul ţării, sunt mereu prezente în faţa ochilor noştri, ca cea mai tragică mustrare, şi ne forţează la recapitularea evenimentelor, ne constrîng să căutăm înlănţuirea cauzală, să identificăm vinovăţii, absenţe, scăderi, incapacităţi, adică tot ce a contribuit la sfârtecarea hotarelor.”

Recomandări

PUTIN DISCUTĂ CU FICO
BIBI AMENINȚĂ REBELII HOUTHI
CIOLACU: AVEM COALIȚIE
FONTANA DI TREVI SE REDESCHIDE
ZELE CREDE-N ADERARE
NEGOCIERI FĂRĂ SFÂRȘIT

Drept justificare a dezastrului, mulţi politicieni şi publicişti au invocat fatalitatea istorică, puterea legităţii, Istoria care e deasupra oamenilor. O teză pe care Pamfil Şeicaru o respinge categoric:

„S-a încercat să ni se servească teoria fatalităţii istorice, adică o redare pretenţioasă a tînguirii cronicarului: «Nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub vremuri…» Era un mijloc sigur de a anula filosofic ideia de răspundere, de a adormi ţara, de a o face să uite că a fost mutilată.

Omul de stat nu ar avea atunci nici un rol în urzeala istoriei: ceea ce se întîmplă nu-i consecinţa unui act de voinţă politică, ci simpla expresie a unor înlănţuiri independente de acţiunea unui om de Stat.

Dacă România a fost redusă cu o treime, dacă harta ţării a fost ciuntită, dacă am fost stîlciţi sub potrivnicia împrejurărilor, – era fatal să se întîmple: fiindcă orice am fi făcut, tot aici ajungeam! Ar fi de prisos să gîndeşti: este de prisos să încerci a descifra sensul de direcţie al evenimentelor, – fiindcă (de vom vrea sau de nu vom vrea) ceia ce ne este sortit să suferim nu putem înlătura!… De aceia, fie că Statele au oameni capabili, fie că au în posturile de comandă netrebnici şi nevolnici, tot una este; deci, orice s-ar întîmpla ţării, nu poate fi chemat nimeni la răspundere, fiindcă în faţa forţelor «fatale» ale istoriei încordarea omului politic rămîne zadarnică!!…”

Şi totuşi – notează Pamfil Şeicaru – în prezent asistăm la prăbuşirea unor ţări şi înălţarea altora. Ar fi putut nota la fel de bine că întreaga Istorie e plină de căderi şi ridicări. Iar în aceste procese un cuvînt greu de spus l-au avut oamenii de stat. Asta înseamnă că există o răspundere a omului de stat pentru destinul ţării pe care o conduce:

„Este limpede; elementele de conducere hotărăsc de soarta ţărilor

Deci răspunderea există.

Şi nu sub formă retorică – ci efectivă!…

De la un capăt la altul al ţării, există un singur cuvînt de raliere, o singură formă de a reda sufletului românesc încrederea devastată: RĂSPUNDERILE!….

Nu o răspundere de formă, rezumată doar la cîteva discursuri de o vibrantă elocinţă acuzatoare; nu acele dueluri oratorice, pe urma cărora ideia de răspundere se valoriza, ci o răspundere efectivă.”

Din nefericire, omul de stat, dar şi omul politic refuză răspunderea pentru felul în care au cîrmuit ţara, invocînd judecata Istoriei:

„A ostenit răbdarea ţării, tot aşteptînd ca răspunderile să definească vinovăţia unor persoane şi să li se aplice pedeapsa cuvenită.

Omul simplu ştia că nebăgarea de seamă a unui conducător de automobil, atunci cînd cauzează o pagubă, este pedepsită; şi la fel pentru un biet acar, pentru un cantonier. Dar, oricît de mare ar fi paguba pe care o provoacă ţării un conducător politic, el nu răspunde niciodată! Ba politicienii au descoperit o instanţă în faţa căreia sunt dispuşi să dea socotelile : nu vor să răspundă decît «în faţa istoriei»…

Ce înseamnă această instanţă?… Vor fi judecaţi de istorie. Posteritatea le va face dreptate!

Iată o instanţă foarte comodă, pentru aceşti hămesiţi ai actualităţii, pentru aceşti răsfăţaţi ai prezentului.

Dar zguduirea dezastrului ţării a fost atît de puternică, încît cuvîntul răspundere a luat un ton imperativ:

Naţia cere legiuitele socoteli !…”

Jurnalul politic al Marthei Bibescu. 1939-1941, apărut la Editura politică în 1979 ne dezvăluie un Pamfil Şeicaru furibund în zilele de 4-6 septembrie împotriva lui Carol al II-lea:

„Posada – Mogoşoia, 5 septembrie 1940

Generalul Antonescu este chemat la rege. Apolzan îmi spune:

– Vasăzică, abdică !

Sosirea la Bucureşti. Pamfil (Şeicaru) îmi telefonează, foarte agitat:

Feciorul unei slujnice ar şti cum să plece, dacă e dat afară. El nu ştie. Se cramponează. E fără ruşine!

Urlă la telefon, de parcă ar fi la o întrunire publică. Seara, vine să mă vadă la Mogoşoaia.

Exultă. Fierbe. Vrea cu orice preţ o soluţie radicală:

– Să alunge cîinele, căţeaua şi căţelu. S-au curăţat! Să se care cu toţii!

Spune că nu mai vrea să ştie de sămînţa Reginei Maria, s-a săturat de ea. În faţa acestei furii spectaculoase, mă întreb dacă se înfierbîntă cu tot dinadinsul, sau dacă suferă din pricina asasinatelor din Transilvania şi a teritoriilor pe care le-am pierdut.

În schimb ardelenii care lucrează la mine sînt cu adevărat nefericiţi.

Mogoşoaia – Bucureşti, 6 septembrie 1940.

La 12 jumătate noaptea, Pamfil îmi telefonează din nou:

– Antonescu e la el! Lasă, că-l dă afară (pe rege)! Antonescu nu-l mai lasă!

Ce nebunie! 1930-1940, zece ani de domnie si nimeni care să-l apere!”

Aşa o fi fost în particular. În spaţiul public, unde se manifestă de regulă ziaristul, Pamfil Şeicaru e infinit mai prudent. De aceea, în Răspunderile, ca şi în alte comentarii apărute la vremea respectivă – Ordine şi manifestaţii publiceUniversul, 6 septembrie 1940, Proclamaţia Generalului Ion AntonescuUniversul, 7 septembrie 1940, Pamfil Şeicaru evită un atac direct la Fostul Rege.

Cu toate acestea ţinta comentariului său despre răspunderi e Carol al II-lea şi Camarila:

„În doi ani şi jumătate s-au succedat o serie de acte menite să înspăimînte; cînd încerci să le recapitulezi, îţi pare un vis îngrozitor, un delir al abuzului de putere.

Autoritatea devenită dementă, prin absenţa omeniei, prin lipsa oricărui ideal. Putea oare să rămînă fără nici o răspundere acea sinistră vînătoare de oameni, cînd autoritatea se transformase în bande de asasini?… Fără nici o judecată, fără pudoarea unei cît de vagi formalităţi, – oamenii erau asasinaţi, expuşi la răspîntie, ca să rămînă obrazul celui mai blînd popor terfelit de hingherii unei autorităţi turbate de siguranţa lipsei de răspundere. Dar cînd o mişcare a militat o politică pe care evenimentele au ratificat-o atît de crunt?…

Represiunea să nu aibă oare nici o răspundere?”

Tema Răspunderilor s-a auzit şi imediat după primul Război Mondial. Alexandru Averescu a publicat în Îndreptarea seria de articole reunite ulterior în volum sub titlul Răspunderile. Volumul acuza gravele erori politice şi militare din timpul Războiului, pentru care erau responsabili politicienii din epocă. Despre nevoia de a trage la răspundere pe cei vinovaţi de dezastrul ţării scrie şi Pamfil Şeicaru, care arată de ce e nevoie de răspunderi:

„Cînd în faţa ameninţărilor am inventariat lipsa de tankuri, lipsa unei aviaţii, – să nu fie nici o răspundere ?…

Cînd în evacuarea Basarabiei s- a verificat cea mai năucitoare neprevedere politică, – ale cărei urmări s-au tradus în atîtea neorînduieli, fie militare, fie administrative, – cînd la tot pasul s-au inventariat urmările incapacităţii, lipsa de înţelegere a intereselor naţionale, – cînd uşurinţe vinovate au pregătit cu frenezie dezastrul ţării, răspunderile au devenit imperativul instinctului de conservare al Naţiei! Nu numai spre a sancţiona pilduitor pe cei vinovaţi, nu numai spre a intimida în viitor neputinţele ambiţioase, – pe proştii ahtiaţi de putere, pe hămesiţii abuzurilor, – ci şi spre a elimina politic pe toţi cei ce-au pregătit dezastrul Ţării. Fiindcă, – nesancţionaţi, – vor continua să revină în posturile de comandă!…”

Da, oamenii de stat răspund de ceea ce s-a întîmplat cu ţara. Problema, marea problemă începe în clipa în care se trece la tragerea la răspundere. Cum are loc tragerea la răspundere? În cadrul unui Proces? Prin presă doar? Prin acuzaţii aduse în public celor răspunzători de dezastrul ţării?

Într-un alt articol Proclamaţia generalului AntonescuUniversul, din 7 septembrie 1940, Pamfil Şeicaru, scriind despre abuzurile Dictaturii Regale, ţine să avertizeze:

„Uitarea, această amnistie a popoarelor cu memorie beteagă, ar înlesni perpetuări de metode, de persoane, de concepţii.”

Deşi nu numeşte vreun popor cu memorie beteagă, e limpede că e vorba de poporul român.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro