Ion Cristoiu: Un Document istoric. Scrisoarea prin care Ionel Brătianu îşi anunţă Proiectul de ţară

  • Ion Cristoiu: Deoarece s-au făcut după Primul Război Mondial, multă lume de la noi e convinsă că reformele care au schimbat România în chip revoluţionar Introducerea votului universal şi împroprietărirea ţăranilor – sunt efecte ale Războiului dintre 1916 – 1918. Nimic mai greşit. Cele două Reforme urmau să fie realizate înainte de Război, în 1914.
  • Ion Cristoiu: Proiectul a apărut nu în 1918, ci în 1913, anunţat de faimoasa Scrisoare a Liderului PNL, Ionel Brătianu din Viitorul, 7 septembrie 1913. Publicarea Scrisorii declanşează mecanismul gîndit de Ionel Brătianu pentru promovarea reformelor prin Revizuirea Constituţiei.
  • Ion Cristoiu: Scrisoarea e de la un capăt la celălalt o capodoperă de scoatere a unei concluzii din premise ţinînd de realităţi. Ionel Brătianu pleacă de la premisa că Tratatul de la Bucureşti, semnat la 10 august 1913, între Bulgaria pe de o parte şi România, Serbia, Muntenegru şi Grecia, pe de altă parte, desemnează România ca mare putere regională.

Deoarece s-au făcut după Primul Război Mondial, multă lume de la noi e convinsă că reformele care au schimbat România în chip revoluţionar – Introducerea votului universal şi împroprietărirea ţăranilor – sunt efecte ale Războiului dintre 1916 – 1918.

Nimic mai greşit.

Cele două Reforme urmau să fie realizate înainte de Război, în 1914.

Izbucnirea Conflagraţiei le-a amînat doar.

Proiectul votul universal şi Împroprietărirea ţăranilor e rezultatul participării noastre la al doilea Război balcanic. El a apărut nu în 1918, ci în 1913, anunţat de faimoasa Scrisoare a Liderului PNL, Ionel Brătianu din Viitorul, 7 septembrie 1913. Publicarea Scrisorii declanşează mecanismul gîndit de Ionel Brătianu pentru promovarea reformelor prin Revizuirea Constituţiei. Şi ele, Reformele ar fi pretins viaţă în 1914, dacă la finele lui iulie 1914 nu izbucnea Primul Război Mondial. Graţie luptei angajate de Ionel Brătianu, înainte de declanşarea Războiului, fusese aleasă Adunarea Constituantă. Dacă nu izbucnea Războiul, ea ar fi fost convocată în 1914.

 Toate cărţile de Istorie a României moderne fac referiri, scriind despre Proiectul de ţară al lui Ionel Brătianu, la Scrisoarea publicată în Viitorul apărut în după-amiaza lui 7 septembrie 1913, datat, în stilul de dinainte de venirea comuniştilor, cu o zi mai tîrziu, 8 septembrie 1913.

Prin această scrisoare şeful Partidului Naţional Liberal îşi dezvăluie Proiectul de ţară, cel menit a provoca o adevărată revoluţie în România Mică, prin introducerea votului universal şi împroprietărirea ţăranilor. Că încă din 7 septembrie 1913, Ionel Brătianu declanşa mecanismul constituţional de promovare a celor mai îndrăzneţe reforme din Europa, ne-o dovedeşte această Scrisoare. Pentru noi, cei de azi, obişnuiţi cu oamenii mici ai postdecembrismului, gestul lui Brătianu descumpăneşte. Cum adică, un om politic român are la un moment dat în cap, ca un tot bine închegat, un Proiect de ţară?

Scrisoarea e cu atît mai importantă pentru noi, cei de azi, cu cît ea mărturiseşte o practică politică uitată:

Cea de a declanşa o campanie printr-un material publicat în presă.

Deşi toată lumea vorbeşte despre Scrisoare, nimeni n-a publicat-o pînă acum, nici măcar cei care au scris şi publicat cărţi despre Ionel Brătianu şi despre PNL.

Nu pot să nu văd cu ochii mei Scrisoarea, devenită Document de Istorie.

Merg la Biblioteca Academiei şi cer la sală Viitorul din septembrie 1913. Scrisoarea e publicată pe prima pagină a oficiosului PNL (deşi de partid Viitorul e un ziar pe cinste), în partea stîngă, sus, pe spaţiul comentariului redacţional.

N-are titlu.

Pe post de titlu e pusă data, „7 septembrie 1913”.

Scrisoarea e de la un capăt la celălalt o capodoperă de scoatere a unei concluzii din premise ţinînd de realităţi. Ionel Brătianu pleacă de la premisa că Tratatul de la Bucureşti, semnat la 10 august 1913, între Bulgaria pe de o parte şi România, Serbia, Muntenegru şi Grecia, pe de altă parte, desemnează România ca mare putere regională. E vorba nu numai de faptul că premierul nostru, Titu Maiorescu, a prezidat Conferinţa de pace, dar şi de beneficiile teritoriale obţinute de ţara noastră:

Dobîndeam Cadrilaterul, un teritoriu la care rîvnisem după Primul Război Balcanic.

Acum era al nostru.

Scrisoarea vedea în asta rezultatul voinţei populare, voinţă care s-a impus prin demonstraţii de protest guvernului Titu Maiorescu, dispus să accepte cuminte rezultatele Conferinţei de la Petersburg (1-26 aprilie 1913) care ne-a dat doar Silistra. Cînd a izbucnit al doilea Război balcanic, Poporul a cerut – scrie Ionel Brătianu – mobilizarea. Războiul împotriva Bulgariei, care ne-a adus victoria numită Pacea de la Bucureşti, trece pentru Ionel Brătianu drept expresia voinţei naţionale, impuse guvernanţilor:

„Astfel acum la noi puterea voinţei naţionale a covîrşit inerţia guvernanţilor şi a sfîrşit prin a impune o atitudine energetică chiar acelora care, fără voinţă şi fără mîndrie, lăsaseră ca tratatul de la Londra să împartă Turcia europeană fără participarea noastră, iar în urmă, sub imboldul conştiinţei publice din ce în ce mai vii, credeau că pot restabili prestigiul Regatului prin sentinţa arbitrară din Petersburg, mărginind orizontul aspiraţiunilor noastre în mahalalele Silistrei.

Încercarea guvernului de a înfăţişa ca o izbîndă aceste roade ale politicii sale nu reuşi să amăgească pe nimeni. Dimpotrivă înaintea lor, instinctul de conservare naţională pătrunse tot mai adînc masele de necesitatea unei acţiuni care nu apăruse celor direct răspunzători. Revolta opiniei publice în contra insuficienţei guvernului luă un caracter tot mai hotărît. Imboldul ei deveni ameninţare. După dezbaterile din Petersburg, în mijlocul mulţimii, sub ferestrele palatului, primul ministru înţelese în fine că nu mai putea împiedica mobilizarea.

Conştiinţa maselor şi logica faptelor au răzbit nechibzuinţa cîrmuitorilor.

Prin sine însăşi situaţiunea României era atît de dominantă, încît de trei ori împrejurările externe au restabilit poziţiunea favorabilă a Regatului compromisă de conducătorii lui, şi sub presiunea simţămîntului general au obligat în sfîrşit pe solicitatorul anticamerelor din Londra şi Petersburg să se urce pe fotoliul prezidenţial din Bucureşti.

Onorurile după deosebite consideraţiuni au putut fi hărăzite altora, onoarea rămîne acelor care au dobîndit izbînda.”

Deşi unii istorici de azi sînt mai puţin entuziaşti faţă de Participarea României la al doilea Război balcanic, Ionel Brătianu, care plecase pe front ca ofiţer, demisionînd din fruntea PNL, vede în presiunea maselor pentru intrarea în Război, dar mai ales în entuziasmul mobilizării (Tudor Arghezi dă seamă de această atmosferă în tabletele publicate de el în presa vremii), expresia unei realităţi de care politicianul trebuie să ţină seamă:

„Odată noua îndrumare dobîndită şi o intervenţiune militară întreprinsă, puterea cu care au izbucnit virtuţile ostăşeşti ale poporului nostru, suplinind la lipsuri şi greşeli, au asigurat o izbîndă repede. Prin graba voioasă cu care secerătorii îşi părăseau holdele netăiate, prin avîntul oştenilor care păşeau peste Dunăre în urale nesfîrşite, prin răbdarea bărbătească a ofiţerilor şi a soldaţilor care în noroaiele Balcanilor vedeau noaptea venind înainte de pîine, prin eroismul senin al celor care, murind într-o supremă sforţare, îşi întorceau faţa către ţară, prin devotamentul sublim al mulţimii anonime, prin rezistenţa ei, prin energia ei, a strălucit înaintea lumii întregi adevărata situaţiune a României de care toţi ne mîndrim.

Şi hotărîrea războiului şi purtarea lui au adus astfel în strălucită lumină covîrşitoarea înrîurire a masselor asupra destinelor Statului şi punînd în valoare însuşirile poporului nostru au făcut proba a neînlăturabilei noastre datorii de a proceda cu bărbăţie şi fără întîrziere la tot ce e menit să dea puteri noi ţărănimii noastre şi să întărească conştiinţa solidarităţii claselor muncitoare cu Statul şi cu dezvoltarea lui.”

Marxiştii ar spune că Ionel Brătianu recunoaşte rolul maselor în Istorie.

Întemeiat pe adevărul că al doilea Război balcanic a semnalat influenţa crucială a maselor asupra destinelor statului, Ionel Brătianu propune cele două reforme revoluţionare, menite a spori conştiinţa maselor că statul aparţine lor şi nu unei elite:

„Şi hotărîrea războiului şi purtarea lui au adus astfel în strălucită lumină covîrşitoarea înrîurire a masselor asupra destinelor Statului şi punînd în valoare însuşirile poporului nostru au făcut proba a neînlăturabilei noastre datorii de a proceda cu bărbăţie şi fără întîrziere la tot ce e menit să dea puteri noi ţărănimii noastre şi să întărească conştiinţa solidarităţii claselor muncitoare cu Statul şi cu dezvoltarea lui.

Desăvîrşirea reformelor agrare printr-o intervenţiune a Statului cu drept de expropriere, pentru creşterea proprietăţii ţărăneşti, stabilirea colegiului electoral unic, grabnica înmulţire a tuturor mijloacelor de instrucţiune şi de educaţiune, îndreptarea şi dezvoltarea a tot ce trebuie să înrîurească buna stare morală, fizică şi economică a claselor muncitoare, se impun tot atît de imperios ca şi întărirea organizării noastre militare de a cărei grabnică necesitate nu se poate nimeni îndoi.

În noile situaţii internaţionale neamul nostru se cade să păşească către noi chemări.

În situaţiunea şi în însuşirile lui stă suprema chezăşie a viitorului său, pe care, peste orice greşeală a momentului, el nu poate să nu-l dobîndească.”

Acesta e mersul Istoriei, crede Ionel Brătianu, şi cine se opune lui riscă nimicirea:

„Dar ticăloşia sau vrednicia actualelor clase conducătoare îi pot îngreuia sau uşura mersul său ascendent. Dacă, prin patimă sau prin nepricepere, ele nu vor înţelege datoria ce le incumbă astăzi şi unica condiţiune în care prin inteligenţă şi prin solidarizare se pot menţine în fruntea poporului, vor face un păcat mare a cărei urmare firească şi nereparabilă va fi propria lor nimicire.”

Ionel Brătianu a rămas în Istoria României nu numai prin faptele, dar şi prin Cuvintele sale. La editura Mediafax, am retipărit o carte din 1927 – Cuvintele unui mare român. În Prefaţă scoteam în evidenţă aplecarea lui Ionel Brătianu spre ideile generale, formulate ca ziceri istorice. O astfel de zicere e definiţia dată partidului politic în Scrisoare:

„Organ temeinic al vieţii constituţionale un partid politic conştient este reprezentant permanent al cerinţelor Statului.

Bărbaţii care-l compun sau care-l conduc pot dispare sau se pot schimba, datoriile sale rămîn însă vii şi cresc cu aspiraţiunile din care izvorăsc.”

Pentru Ionel Brătianu PNL e un astfel de partid. Devenit din gînditor al realului social-politic, lider politic, Ionel Brătianu anunţă asumarea de către PNL a marelui Proiect de ţară:

„Misiunea istorică a partidului naţional-liberal îi dictează o muncă mare şi stăruitoare. Pentru îndeplinirea ei e nevoie de o consfătuire prin care să reînceapă noile lui realizări.

Într-acest scop la începutul lui Octombrie se va strînge un congres al partidului.

Cu acest prilej se va examina fireşte şi înrîurirea partidului nostru în ultimele împrejurări, iar întrucît mă priveşte personal voi putea trage concluziile răspunderilor pe care le-am primit.”

Unde sînt vremurile lui Ionel Brătianu?

Au dispărut, odată cu zăpezile.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro