• Ion Cristoiu: Uimitoare la Hašek din Peripeţiile bravului soldat Švejk e abundenţa întîmplărilor, nerepetabile în succesiunea lor rapidă. Creaţia scriitorului ceh se defineşte prin uriaşa cantitate de fapte propuse fără comentariu, sub semnul satirei care creează.
• Ion Cristoiu: Eroul principal al naraţiunii, bravul soldat Švejk, călătoreşte prin instituţiile vremii (poliţie, închisoare, balamuc, armată, biserică) şi devine eroul a numeroase aventuri. Prilej de transcriere comică a unui număr de fapte.
• Ion Cristoiu: Glasul lui vesel şi tembel poate fi auzit din numeroase locuri ale imperiului habsburgic. În consecinţă, faptelor, întîmplărilor prilejuite de călătoria plină de peripeţii a personajului li se adaugă cele spuse în gura mare de Švejk.

De citit. Nu mai ţin minte cine mi-a zis de Amanţii din Bizanţ, romanul finlandezului Mika Waltari, apărut în 1952.

Mergînd la TVR pentru a viziona secvenţele programate a fi date în emisiunea Omul şi cartea, despre Căderea Constantinopolului, am întrebat pe cei din echipă dacă vreunul mi-a vorbit de roman. Două dintre fete mi-au răspuns că nu.

Am cumpărat cartea, cred, la Librăria Alexandria din Complexul Comercial de la Focşani.

Cartea finlandezului a fost scoasă de Polirom în 2011, în colecţia Top 10+. Capodopere ale literaturii de pretutindeni într-o colecţie a celor mai îndrăgite bestselleruri. Ca de obicei, după cumpărare am pus-o bine. Adică în Turnul Babel al cărţilor de lîngă birou în speranţa că vreodată în viaţa asta voi reuşi să le repartizez în Dulapuri. Nu ştiu de ce m-am decis s-o citesc acum. De fapt, dacă mă gîndesc bine, mi-am zis s-o termin acum, înainte de emisiune, constrîns de timp. După emisiunea despre Căderea Constantinopolului, nu cred că voi mai avea ochii despre ea.

De cum am început-o, n-am mai lăsat-o din mînă. Fireşte, romanul îşi propune reconstituirea ultimei jumătăţi de an din istoria de 1.000 de ani a Bizanţului: 12 decembrie 1452-29 mai 1453. Ca în toate producţiile de acest fel, autorul se foloseşte de un personaj pentru a facilita descrierea diferitelor locuri şi secvenţe. Personajul totodată şi narator, se numeşte Ioannis Anghelos, ultimul descendent al dinastiei bizantine a Anghelezilor (s-a născut în încăperea porfir, e un Porfirogenet total, moştenitorul tronului ca fiu al Împăratului Ioan al V-lea, a fost lipsit de tron de Manuel – fratele vitreg). Venit din Apus (ca latin) el se îndrăgosteşte de Anna Notaras, fiica megaducelui Lukas Notaras, cel suspectat de a fi trădat în favoarea turcilor, după Cucerirea Constantinopolului favorit la postul de guvernator, măcelărit cu familia de Mehmet al II-lea în urma intrigilor ţesute de cei de la Curte.

Amanţii din Bizanţ e un titlu aiurea. Mult mai nimerit ar fi fost Amanţii din Bizanţul asediat, pentru că iubirea celor doi se aprinde şi arde în zilele cînd Bizanţul se afla sub ameninţarea otomanilor.

Trucul personajelor pretext pentru popularizarea Istoriei a mai fost folosit pînă acum în Istoria Literaturii Universale. În ciuda titlului său absolutamente comun, romanul lui Mika Waltari se rostuieşte în jurul a două personaje bine întocmite estetic. Ioannis Anghelos e un bărbat copt, însurat cu o italiancă, păstrat la graniţa dintre mister şi romantism. Amintirile îl dezvăluie ca un ins al vremii sale: aventurier, trecut prin războaie şi pe la diferite curţi, inclusiv cea a lui Mehmet al II-lea. Anna Notaras nu e doar un pretext facil de iscodire a Lumii Înalte din Bizanţul bolnav. Lume fanatic ortodoxă, gata să trădeze în favoarea noului stăpîn de popoare. Ea se vrea întruchiparea misterului feminin. Ca şi bărbatul Ioannis noi, cititorii bărbaţi de azi, n-o înţelegem în hachiţele înnebunitoare.

Forţei celor două personaje i se adaugă relaţia întunecată dintre cei doi.

Bun psiholog, finlandezul e un talentat reconstituitor de lume. Graţie jurnalului său avem o excepţională imagine a Bizanţului asediat, a realităţilor complicate ale Lumii înalte şi chiar a Asediului propriu-zis.

N.B Serialul turcesc Mehmet Cuceritorul Lumii, încheiat brusc după şase episoade, are printre personajele principale pe Elena Notaras, sora Annei.

*

Trăncăneala cu folos. Uimitoare la Hašek din Peripeţiile bravului soldat Švejk e abundenţa întîmplărilor, nerepetabile în succesiunea lor rapidă. Creaţia scriitorului ceh se defineşte prin uriaşa cantitate de fapte propuse fără comentariu, sub semnul satirei care creează. Acest carusel de mici poveşti absurde îi dă marelui comic sarcasmul neîmblînzit, verva strălucitoare, mult superioară altor satirici ai literaturii universale. Explicaţia constă mai ales în obiectul genialei hărţuieli duse de scriitor. Peripeţiile bravului soldat Švejk au ca ţintă nu defectele umane, ca la alţi sceptici exteriorizaţi literar, ci un întreg sistem: imperiul habsburgic aflat în pragul prăbuşirii. Spre deosebire de om care, oricît de ridicol ar fi, nu poate oferi decît un număr limitat de absurdităţi, o societate sclerozată e în stare să genereze fapte aberante într-o cantitate infinită. Trăind într-o birocraţie de proporţii, cum e cea a imperiului habsburgic, Hašek are privilegiul de a fi, fără prea mare efort, beneficiarul uriaşei cantităţi de întîmplări reale, neverosimile în absurditatea lor, necesare cronicii unei anchilozări colective, cum ar putea fi numit romanul său. Artificialul pe scară naţională care este societatea habsburgică naşte infinitatea de fapte aiuritoare, contrare bunului-simţ. Genialul satiric îşi rezumă rolul la a privi aceste fapte cu ochiul naturalului. Paradoxal, dar redactorul de la Lumea animalelor şi-a găsit principala sursă de inspiraţie în lumea oamenilor.

Pentru a face faţă uriaşului număr de întîmplări care cer să fie aduse în carte, Hašek are inspiraţia de a adăuga trucului clasic al personajului călător pe cel al personajului flecar. Eroul principal al naraţiunii, bravul soldat Švejk, călătoreşte prin instituţiile vremii (poliţie, închisoare, balamuc, armată, biserică) şi devine eroul a numeroase aventuri. Prilej de transcriere comică a unui număr de fapte. În acelaşi timp, dat fiind harul cu care l-a înzestrat autorul, el sporovăieşte întruna. Glasul lui vesel şi tembel poate fi auzit din numeroase locuri ale imperiului habsburgic. În consecinţă, faptelor, întîmplărilor prilejuite de călătoria plină de peripeţii a personajului li se adaugă cele spuse în gura mare de Švejk. Numărul faptelor se dublează. Mecanismul flecărelii lui Švejk e de sorginte proustiană. Ca faimoasa madeleină a lui Marcel proust, e un fapt auzit sau la care ia parte cunoscutul erou, declanşează şi aduce imediat, din memoria sa legendară, un alt fapt. Un exemplu. În arestul Direcţiei Poliţiei, colegul lui Švejk de celulă îşi aminteşte că unul dintre copiii săi e cercetaş. Prilej pentru Švejk de a se lăsa în voia formidabilei sale memorii:

„ – E cercetaş? strigă Švejk. Odată la Midlováry, lîngă Zlive, în districtul Hluboka, regiunea Budějovice, pe vremea cînd noi, cei din Regimentul 91, făceam manevre, ţăranii au pornit la o vînătoare de cercetaşi care se cam înmulţiseră în pădurea comunală. Au pus mîna pe trei dintr-înşii. Cel mai mic, în timp ce-l legau fedeleş, atît s-a văicărit şi a plîns sărăcuţul, încît noi, soldaţi încercaţi, n-am putut îndura şi ne-am retras. În timp ce-i legau, cei trei cercetaşi au muşcat opt ţărani.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro