• Ion Cristoiu: Gelu Ruscanu, cel care de Dragul Dreptăţii absolute, îşi terfeleşte femeia iubită, publicîndu-i scrisorile de dragoste pe care le primise de la ea (femeie măritată cu Ministrul de Interne), mi se pare acum odios, iar Robespierre, niţel ridicol, dacă nu chiar ridicol.
• Ion Cristoiu: Maximilien Robespierre refuză categoric, invocînd, într-un discurs ţinut pe loc, că acolo „întîlneşti pe toţi agitatorii, pe toţi îmbogăţiţii furniturilor, pe toate femeile pierdute“. Femeile îl invitaseră la o îngheţată, nu la o înţelegere cu depravaţii şi corupţii care frecventau Palais Royal.
• Ion Cristoiu: În schimb, îl înţeleg şi-l îndrăgesc pe Danton din confruntarea cu Robespierre. Sunt conştient însă că depărtarea mea de eroii care-şi dau viaţa pentru o Idee îşi are cauza în compromisurile pe care le-am făcut şi, mai mult ca sigur, le voi face.

Am mai scris, cred, că-n tinereţe făcusem o pasiune oarbă, de amorez debutant, pentru Camil Petrescu.

O atît de mare pasiune încît, student la Filosofie fiind, îmi cheltuiam timpul liber mergînd la un Seminar special, pentru anul V, Filologie, ţinut de Mircea Zaciu. Spre fericirea învăţăceilor din anul respectiv, mulţi echinoxişti, ştiam aproape pe de rost opera lui Camil Petrescu. Mircea Zaciu, şi el camilpetrescian (alcătuiam noi, camilpetrescienii, un soi de sectă!) avea în persoana mea un partener pasionat de dezbatere privind opera marelui scriitor. În tot acest timp, cei cărora le era destinat Seminarul, studenţi ai anului V, Filologie, scutiţi de întrebările profesorului, jucau cărţi sau îşi trimiteau bileţele quasi-erotice.

Din această pasiune s-a ivit ciudăţenia că mi-am dat Teza de stat la Filosofia anului 1971 nu din opera lui Marx, ci din opera lui Camil Petrescu – Filozofia în literatura lui Camil Petrescu. Debutul meu în Istoria literară a constat în reeditarea unei cărţi uitate a lui Camil Petrescu, Rapid-Constantinopol-Bioram, reportaj de călătorie la Constantinopol, carte pe care o recomand şi azi ca ghid turistic, celor gata să călătorească la Istanbul.

Mă îndrăgostisem pînă peste cap de personajele lui Camil Petrescu, mai precis de acele personaje fanatice, inflexibile, refuzînd compromisul, arse pe dinăuntru de Credinţa într-o Idee:

Andrei Pietraru, Ştefan Gheorghidiu, Gelu Ruscanu, dar, mai ales Maximilien Robespierre, personaj capital în drama Danton, interpretat magistral de Radu Beligan în prima şi singura montare din toate timpurile, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Citeam şi reciteam scena confruntării finale dintre Robespierre şi Danton, desluşită de mine ca scena confruntării dintre un Luptător pînă la capăt şi un Luptător obosit deja:

„Robespierre (sentenţios): O Revoluţie nu e consolidată pînă cînd nu e garantată prin sinceritatea oamenilor… Şi garanţia de sinceritate e Virtutea (se frînge abătut). Dar deocamdată Virtutea nu poate domni decît prin Teroare… (cu o imensă tristeţe). Oamenii sunt răi, mincinoşi şi lacomi… Nu respectă nimic şi nu se gîndesc decît să-şi cultive propriile lor viţii, chiar dacă ar fi să vie, după ei, potopul… (nebănuit de îndurerat cu gura coclită). Îi cunosc pe toţi şi mi-e silă de ei… Sunt virtuoşi numai atunci cînd ştiu deasupra capului lor cuţitul îngrozitor al ghilotinei (neînduplecat). Ei bine, Principiul unui stat este Virtutea, iar pînă la realizarea ei, Teroarea (are ceva limpede şi ultim în privire)“.

Danton îi răspunde:

„Danton (larg, aşezat cu emoţie stăpînită). Tu ai o inteligenţă ciudată Robespierre, dar nu ştiu cum, e prea, prea geometrică… A mai fost, în antichitate, un om cu inteligenţa geometrică… Era un uriaş. Avea un pat şi prindea pe trecători, pe cari îi măsura cu patul lui… Pe cei mai scurţi decît patul, îi întindea pînă la măsură… pe cei prea lungi, îi scurta de picioare (ridică tonul ca pentru un apel). Nu măsura poporul francez cu patul ideilor tale… Robespierre.

Nu e destul ca să ai o noapte de insomnie şi să faci un plan pentru fericirea societăţii! Tu tragi linii ca un inginer… Dacă nu ţi se pare că ai tras destul mai chemi şi pe St. Just… Dar viaţa nu merge în cămaşa de forţă a socotelilor voastre…

ROBESPIERRE (dur, sticlos). Şi totuşi pentru cei nebuni şi răi… cămaşa de forţă e necesară…

DANTON (cu caldă înţelepciune). Hei, Maximilien, numai morţii sunt cuminţi… şi oamenii care seamănă cu ei“.

Cu vremea, îmbătrînind, şi, prin asta, dibuind pe pielea mea că Viaţa e mult mai nuanţată decît o vedeau fanaticii lui Camil Petrescu, în frunte cu Gelu Ruscanu şi Maximilien Robespierre, că nu se poate trăi nici măcar o clipă fără compromisuri (inclusiv faptul că nu ne sinucidem ştiind că tot vom muri e un compromis) am prins a mă uita altfel la personajele pentru care făcusem pasiune.

Gelu Ruscanu, cel care de Dragul Dreptăţii absolute, îşi terfeleşte femeia iubită, publicîndu-i scrisorile de dragoste pe care le primise de la ea (femeie măritată cu Ministrul de Interne), mi se pare acum odios, iar Robespierre, niţel ridicol, dacă nu chiar ridicol.

Chiar în actul 1 al dramei Danton, femeile îi zic lui Robespierre să meargă cu ele la Palais – Royal, la o îngheţată.

Maximilien Robespierre refuză categoric, invocînd, într-un discurs ţinut pe loc, că acolo „întîlneşti pe toţi agitatorii, pe toţi îmbogăţiţii furniturilor, pe toate femeile pierdute“.

Femeile îl invitaseră la o îngheţată, nu la o înţelegere cu depravaţii şi corupţii care frecventau Palais Royal.

În schimb, îl înţeleg şi-l îndrăgesc pe Danton din confruntarea cu Robespierre.

Sunt conştient însă că depărtarea mea de eroii care-şi dau viaţa pentru o Idee îşi are cauza în compromisurile pe care le-am făcut şi, mai mult ca sigur, le voi face.

De aceea, cînd literatura sau cinematografia îmi oferă un Erou ars de un Ideal, care nu face nici un compromis, chiar riscîndu-şi viaţa, simt cum mă muşcă şarpele invidiei.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro