În urmă cu câteva zile, când respectuos îi atrăgeam atenția domnului Dragoș-Nicolae Pîslaru că pupatul în cur e o artă, n-am avut un exemplu vibrant la îndemână. Spre norocul ministrului Investițiilor și Proiectelor Europene, a apărut unul ilustrisim: Gabriel Liiceanu, cu textul-școală „Oare poate fi clonat Bolojan?”.
Răscunoscutul filosof, cu o bogată operă encomiastică, n-a mai scris atât de adânc de prin vara lui 2018, când glosa pe marginea așa-numite tăblițe suedeze, făcând fenomenologia muiei, explicând mecanismul subtil prin care aceasta transcende contingentul.
Grăbindu-mă să citesc bibliografia anexată aripatului elogiu la adresa premierului Bolojan (Biblia pe înțelesul tuturor, cartea Exodului), nu mă pot opri să nu reflectez: oare Liiceanu nu merită și el clonat? Dacă reușim să clonăm 40 de Bolojeni, e mai mult decât evident că trebuie să clonăm și 40 de Liiceni, ca să aibă cine să-i susțină de la spate.
