În oraş izbucneşte epidemia. Nu contează în care, poate fi oricare oraş. Izbucneşte epidemia de orbire.
De câţi orbi e nevoie să faci o orbire? se întreabă un personaj al cărţii lui Jose Saramago, „Eseu despre orbire”. Nu-i răspunde nimeni.
Autorităţile se mobilizează: „Acum mai e de hotărât unde îi vom băga, domnule ministru, spuse preşedintele comisiei de logistică şi siguranţă, formată rapid în acest scop, cea care va trebui să se ocupe de transportul, izolarea şi aprovizionarea pacienţilor, De ce fel de posibilităţi imediate dispunem, vru să ştie ministrul, Avem gol un spital de nebuni”.
Pentru ca molima să nu-i atingă, sunt acoperiţi până şi ochii sfinţilor din biserici. Prin pâcla groasă a spaimei, ba gudurându-se, ba lătrând, trece câinele lacrimilor.
Când, într-un tîrziu, unii se dezmeticesc, ieşind ca flăcările de sub cenuşă, cineva se chinuie să înţeleagă: „De ce am orbit? Nu ştiu, poate că într-o zi vom afla motivul. Vrei să-ţi spun ce cred? Spune. Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, orbi care văd, orbi care, văzând, nu văd”. Îi răspunde ecoul: „Orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa”.