Poporul britanic nu este feminist, dar a avut opt monarhi şi trei premieri de sex feminin de-a lungul istoriei sale

feminist
  • Doar 27% dintre britanice se consideră feministe.
  • Britanicele au dreptul la vot universal din 1928, iar avortul a fost legalizat din 1967.
  • Poporul britanic nu-i feminist, dar a avut opt monarhi şi trei premieri de sex feminin de-a lungul istoriei sale
  • Niciun alt popor european nu a avut atâţia lideri de sex feminin ca cel britanic.

Doar 1/5 femei se consideră feministe, sugerează un sondaj publicat de BBC în 2019. Dintre toate statele vest-europene dezvoltate, Marea Britanie se află la mijlocul clasamentului feminist. 

Pe primul loc se situează Suedia unde 40% din populaţia feminină se declară feministă, deşi abia din 2021  are prima femeie în poziţia de şef al guvernului, Magdalena Andersson. Pe locul doi se află Franţa cu 33% care este la al doilea premier de sex feminin -Élisabeth Borne, pe locul trei este Norvegia cu 29%, iar pe locul 4 este Marea Britanie cu 27%. Finlanda care e la al treilea premier de sex feminin, Sanna Marin, are 17%, iar Germania, care a fost condusă de cancelarul Angela Merkel timp de 16 ani, se află la coada clasamentului – 8%.

Un sondaj mai vechi din 2014 arăta că 36% dintre britanici se considerau pro-feminism,deci fenomenul este în scădere, însă peste 70% susţin egalitatea sexuală.

Publicaţia Independent raporta în 2019 că mai mult de 2/3 (67%) dintre femeile cu vârstele cuprinse între 18 şi 24 de ani din Marea Britanie se identifică ca fiind feministe, echivalentul a aproape 1,8 milioane de femei.

Marea Britanie are o îndelungată istorie de proto-feminism, încă din anul 1792, când Mary Wollstonecraft a publicat lucrarea filozofică „O justificare a drepturilor femeii”. 

În 1803, Regatul Unit a promulgat Legea lui Lord Ellenborough care presupunea pedepse mai mici pentru practicarea avortului, acesta fiind legalizat abia în 1967.

În 1918 a fost promulgată Legea privind reprezentarea poporului din 1918 ce a  acordat dreptul de vot  femeilor cu vârsta de peste 30 de ani care erau fie membre, fie căsătorite cu un membru al Registrului Administraţiei Locale. 

În noiembrie 1918 a fost adoptată legea care permite femeilor de peste 21 de ani să fie alese în Parlament. Zece ani mai târziu, Legea privind reprezentarea poporului din 1928 le-a acordat dreptul la vot universal tuturor femeilor care aveau peste 21 ani.

Marea Britanie bate recordul european la numărul monarhilor şi prim-miniştrilor de sex feminin

MATILDA (1102 –1167)

Unii istorici nu îi dau Matildei titlul cuvenit deoarece nu a fost niciodată încoronată ca regină şi a domnit de facto doar şapte săptămâni. Ea a fost de fapt moştenitoare prezumtivă de către tatăl ei, Henry I.

Născută ca Maud, dar preferând să folosească varianta franceză a numelui ei, cea de  Matilda, ea a fost fiica cea mare a regelui normand.  A fost făcută moştenitoarea prezumtivă a lui Heny după moartea fratelui ei mai mic, William de Adelin.

Deoarece Henry nu a mai avut alţi urmaşi legitimi, Matilda a ajuns pe tron ​​ca regina de facto a Angliei pe 7 aprilie 1141 şi a domnit doar până la 23 mai, înainte ca tronul să fie uzurpat de vărul ei, Ştefan de Blois.

LADY JANE GRAY (1537 – 1554)

Lady Jane Gray este o altă fostă regină căreia mulţi istorici nu reuşesc să-i acorde meritul cuvenit de monarh.

Lady Jane Gray a fost o regină din dinastia Tudor şi  care a domnit doar nouă zile, fiind monarhul cu cea mai scurtă domnie din istoria englezilor.

Jane era fiica lui Henry Gray şi Frances Brandon şi a fost verişoară cu regele prin intermediul mamei ei.

Jane a fost făcută moştenitoare prezumtivă la tron ​​de regele Eduard al VI-lea de atunci, care era foarte bolnav, pentru a opri pe sora sa vitregă mai mare, Mary Tudor, adevărata moştenitoare a tronului, să devină regină, căci era catolică.

Mary a pus la cale un complot viclean pentru a o scoate pe Jane de pe tron. În primul rând, ea a aranjat ca Jane să se căsătorească cu protestantul şi umanistul Guildford Dudley în mai 1553. 

Când regele Edward al VI-lea a murit la 6 iulie 1553, Jane a fost proclamată regină pe 10 iulie, dar Mary a folosit apoi atât implicarea lui Jane, cât şi a tatălui soţului ei în Rebeliunea Wyatt, o revoltă ce a fost organizată pentru a o împiedica pe Mary să se căsătorească cu Prinţul Filip al Spaniei. 

Cei doi să fie arestaţi pentru înaltă trădare. Jane şi Dudley au fost apoi închişi amândoi, iar Jane a fost etichetată uzurpatoare de tron ​​pe 19 iulie. Ambii au fost executaţi pe 15 februarie 1554. Jane avea doar 17 ani la momentul morţii sale şi doar 16 când a devenit regină, făcând-o nu doar  monarhul cu cea mai scurtă domnie, dar şi cea mai tânără regină a Angliei. 

MARY I (1516 – 1558)

Mary I a fost primul monarh oficial de  sex feminin al Angliei şi a fost proclamată regină după întemniţarea lui Lady Jane Gray în iulie 1553. Ea a fost încoronată la 1 octombrie 1553.

Mary a fost fiica şi primul copil născut al regelui Henry al VIII-lea şi al primei sale soţii, Catherine de Aragon.

Mary a fost o catolică convinsă şi a readus regatul la catolicism după ce tatăl ei a înfiinţat Biserica Angliei pentru a-i permite să divorţeze de propria ei mamă.

Mary s-a căsătorit cu prinţul catolic Filip al Spaniei în iulie 1554, dar căsătoria lor a durat doar patru ani şi nu a avut moştenitori. Istoricii cred că Mary ar fi suferit de cancer uterin în momentul mariajului, ceea ce ar fi putut explica faptul că nu a putut rămâne însărcinată şi a dus la moartea ei prematură la vârsta de doar 42 ani.

De-a lungul domniei sale de cinci ani, Maria a fost renumită pentru persecuţiile ei şi arderea pe rug a sute de protestanţi, acte ce iau adus reginei titulatura de Mary cea Sângeroasă.

ELISABETH I (1533 -1603)

Elisabeth I a fost ultimul monarh al dinastiei Tudor. A fost fiica lui Henry al VIII-lea şi a celei de-a doua soţii a acestuia, Anne Boleyn, şi sora vitregă a fostilor monarhi Edward al VI-lea şi Maria I.

Elisabeth nu are nevoie de prezentare deoarece a fost cel mai influent monarh din istoria Angliei.

Ea a fost, de asemenea, renumită pentru că nu s-a căsătorit niciodată, ceea ce i-a adus titlul de Regina Fecioară şi pentru că nu a avut niciodată un moştenitor.

Unii istorici cred că decizia ei de a nu se căsători niciodată s-a datorat dorinţei ei de a fi o mare regină. Unii istorici sunt de părere că Elisabeth a fost abuzată sexual în adolescenţă, dar istoria mai spune că a avut o aventură de lungă durată cu lordul Robert Dudley, căruia i-a acordat titlul de conte de Leicester în 1564.

Elisabeth avea 25 de ani când a urcat pe tron ​​în 1558 şi a domnit timp de 45 de ani înainte de moartea ei, la vârsta de 69 de ani.

MARY a II-a (1662 -1694)

Regina Mary a II-a a fost un monarh din dinastia  Stuart şi singura regină din istoria engleză/britanica care a avut suveranitate comună şi puteri egale cu soţul şi vărul ei, prinţul protestant William de Orange, cu care s-a căsătorit în 1677.

Mary a fost fiica lui James, Duce de York, care a devenit viitorul rege James al II-lea după moartea fratelui său mai mare, regele Carol al II-lea, care a murit fără urmaşi.

Mary şi William au fost făcuţi suverani  prin ordin al parlamentului pentru a pune capăt Revoluţiei Glorioase din 1688, termenul folosit pentru perioada în care tatăl ei catolic, regele James al II-lea, a fost detronat.

Mary a fost regină din 1689 până la moartea ei de variolă la vârsta de 32 ani, în 1694.

Mary şi William nu au avut moştenitori în timpul căsniciei lor de 14 ani, ceea ce i-a transferat tronul surorii sale mai mici,  Anne, când William a murit în 1702.

ANNE(1665 – 1714)

Regina Anne a fost ultimul monarh al dinastiei Stuart şi a condus Anglia din 1702 până în 1707.A urcat pe tron ​​la moartea cumnatului ei, regele William al III-lea de Orange şi a fost încoronată pe 23 aprilie 1702 la Westminster Abbey.

Anne a fost fiica fostului rege Iacob al II-lea şi sora fostului monarh, regina Mary a II-a.

Din 1707, prin unirea Angliei cu Scoţia, ea a devenit primul monarh al Marii Britanii.

Anne a fost căsătorită cu Prinţul George al Danemarcei din iunie 1683. În timpul mariajului lor de 21 de ani, Anne a suferit 18 sarcini, dintre care patru au fost avorturi spontane, opt copii s-au născut morti, şase au murit înainte de a doua aniversare. A avut un singur moştenitor, Prinţul William, care a murit la vârsta de 11 ani.

VICTORIA  (1819 – 1901)

Regina Victoria Alexandrina a fost ultimul monarh al Casei Regale din Hanovra şi nu s-a născut niciodată pentru a fi regină. Ceea ce este surprinzător atunci când luaţi în considerare că ea este al doilea cel mai longeviv monarh al ţării.

Victoria era fiica ducelui şi ducesei de Kent, iar ducele era al patrulea fiu al regelui George al III-lea, şi a fost aleasă ca viitoare regină după ce familia regală a rămas fără moştenitori în ultimele două generaţii.

Victoria a urcat la tron ​​în 1837, la vârsta de doar 18 ani, iar încoronarea ei la Westminster Abbey a avut loc pe 28 iunie 1838.

Victoria este un alt monarh care nu are nevoie de prezentare. Domnia ei a fost legendară, la fel ca şi povestea ei de dragoste cu soţul ei, prinţul Albert de Saxa Coburg şi Gotha, cu care s-a căsătorit în 1840.

De asemenea, legendară a fost şi perioada ei de doliu de după moartea soţului în 1861.

Căsnicia lor de 21 de ani a produs nouă copii, dintre care unul a devenit viitorul rege Edward al VII-lea.

Victoria a murit în urma unui accident vascular cerebral în ianuarie 1901, la vârsta de 81 de ani, după ce a condus timp de 63 de ani.

ELISABETH a II-a (născută în 1926)

Regina Elisabeth Alexandra Mary este o altă regină care nu s-a născut niciodată pentru a domni, dar a ajuns să fie monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria britanică, fiind pe locul doi (momentant) după Ludovic al XIV-lea al Franţei în topul monarhilor cu cea mai lungă domnie.

Elisabeth s-a născut în 1926, fiind fiica cea mare a ducelui şi a ducesei de York, dar după abdicarea unchiului ei, regele Edward al VII-lea, în 1936, fratele regelui, ducele de York a fost numit rege, iar fiica lui cea mare a devenit brusc următoarea în ordinea tronului. 

Elisabeth a devenit regină în februarie 1952 după moartea tatălui ei, iar încoronarea ei, care a avut loc la Westminster Abbey la 2 iunie 1953, când avea doar 26 de ani, a fost prima încoronare televizată din lume. 

2022 a fost anul jubileului ei de Platină, marcând 70  de ani de la urcarea ei la tron.

Margaret Hilda Thatcher (1925 – 2013)

Thatcher a fost prima femeie prim-ministru al Regatului Unit între 1979 şi 1990 şi lider al Partidului Conservator din 1975 până în 1990.

A fost şi cel mai longeviv prim-ministru britanic al secolului al XX-lea. În calitate de prim-ministru, ea a implementat politici care au devenit cunoscute sub numele de Thatcherism.

Un jurnalist sovietic a numit-o „Doamna de Fier ”, o poreclă care a devenit asociată cu politica ei fără compromisuri şi stilul ei de conducere foarte dur.

Thatcher a studiat chimia la Somerville College, Oxford şi a fost aleasă ca deputat în Parlament pentru Finchley în 1959 . Edward Heath şi-a numit secretarul de stat pentru Educaţie şi Ştiinţă în guvernul său din 1970-1974 .

În 1975, ea l-a învins pe Heath în alegerile pentru conducerea Partidului Conservator pentru a deveni lider al opoziţiei, prima femeie care a condus un partid politic important în Regatul Unit.

Devenind prim-ministru după câştigarea alegerilor generale din 1979, Thatcher a introdus o serie de politici economice menite să inverseze inflaţia ridicată şi luptele Marii Britanii cu recesiunea. A colaborat cu preşedintele american Ronald Reagan şi preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov pentru încheiera Războiului Rece.

Filosofia ei politică şi politicile economice au subliniat dereglementarea sectorului financiar, privatizarea companiilor de stat şi reducerea puterii şi a influenţei sindicatelor. Popularitatea ei în primii ei ani de mandat a scăzut pe fondul recesiunii şi al şomajului în creştere.

Victoria sa în Războiul Falkland din 1982 şi redresarea economiei au adus o renaştere a sprijinului, rezultând realegerea zdrobitoare în 1983 ca premier. A obţinut o victorie politică împotriva Uniunii Naţionale a Minerilor în greva din 1984–85 şi a fost realesă pentru un al treilea mandat în 1987, dar sprijinul ei ulterior pentru taxa comunitară a fost nepopular, iar părerile ei din ce în ce mai eurosceptice despre Comunitatea Europeană nu au fost împărtăşite de ceilalţi miniştri şi secretari din cabinetul ei.

Ea a demisionat din funcţia de prim-ministru şi din cea de lider de partid în 1990. După ce s-a retras din parlament în 1992, i s-a acordat notorietatea pe viaţă ca baronesa Thatcher (din Kesteven în comitatul Lincolnshire). În 2013, ea a murit în urma unui accident vascular cerebral la hotelul Ritz din Londra, la vârsta de 87 de ani.

Theresa Mary, Lady May (născută în 1956)

May a ocupat funcţia de prim-ministru al Regatului Unit şi cea de lider al Partidului Conservator din 2016 până în 2019. 

May a crescut în Oxfordshire şi a urmat Colegiul St Hugh, Oxford. După ce a absolvit în 1977, a lucrat la Banca Angliei şi la Asociaţia pentru Servicii de Compensare a Plăţilor. După două încercări nereuşite de a fi aleasă în Camera Comunelor, ea a fost aleasă ca deputat pentru Maidenhead în 1997.

În timpul mandatului ei ca ministru de Interne în cabinetul lui David Cameron, ea a continuat reformele în poliţie, a implementat o politică mai dură privind combaterea drogurilor şi a introdus restricţii suplimentare privind imigraţia. Ea a supravegheat, de asemenea , alegerea comisarilor şicrearea Colegiului de Poliţie şi a Agenţiei Naţionale a Criminalităţii. 

În iulie 2016, după ce David Cameron a demisionat în urma referendumului pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, May a fost aleasă ca lider al Partidului Conservator şi a devenit a doua femeie prim-ministru al Marii Britanii.

Ea a început procesul de retragere a Regatului Unit din Uniunea Europeană, declanşând articolul 50 în martie 2017 şi a desfăşurat negocierile Brexit cu Uniunea Europeană. Ea a supravegheat, de asemenea, o creştere de 20 de miliarde de lire sterline a finanţării pentru Serviciul Naţional de Sănătate şi a lansat un plan pe 25 de ani pentru a pune capăt poluării. 

Şomajul în Regatul Unit a scăzut la un nivel minim. Dar după ce versiunile proiectului ei de acord de retragere din UE au fost respinse de Parlament de trei ori, ea a demisionat şi a fost succedata de Boris Johnson, fostul ei secretar de Externe. 

Mary Elizabeth Truss (născută în 1975)

Născută la Oxford, Truss a urmat Colegiul Merton şi a fost preşedinte al Universităţii din Oxford. După ce iniţial a fost membru al Partidului Democrat-liberal În 1996 s-a alăturat Partidului Conservator. A lucrat la Shell şi Cable & Wireless şi a fost director adjunct al think tank-ului Reform .

Truss a fost ales pentru South West Norfolk la alegerile generale din 2010 .

În calitate de consilier , ea a cerut reforme în mai multe domenii de politică, inclusiv în îngrijirea copiilor, educaţie  şi economia. Ea a fondat Free Enterprise Group of Conservative MPs şi a scris o serie de lucrări şi cărţi, inclusiv After the Coalition (2011) şi Britannia Unchained(2012).

Truss a ocupat funcţia de subsecretar de stat parlamentar pentru îngrijirea copiilor şi educaţie din 2012 până în 2014, înainte de a fi numită în cabinet de Cameron ca secretar de stat pentru Mediu, Alimentaţie şi Afaceri rurale în cadrul remanierii cabinetului din 2014 .

Deşi a susţinut campania Britain Stronger in Europe pentru ca Marea Britanie să rămână în Uniunea Europeană la referendumul din 2016 , ea a susţinut Brexit  ca urmare a rezultatului.

După ce Cameron a demisionat în iulie 2016, Truss a fost numit Secretar de Stat pentru Justiţie şi Lord Cancelar până în mai, devenind prima femeie Lord Cancelar din istoria de o mie de ani a biroului.

În urma alegerilor generale din 2017, Truss a fost numit secretar şef al Trezoreriei.

După ce May şi-a dat demisia în 2019, Truss a susţinut cererea lui Johnson de a deveni liderul conservator 

El a numit-o  ca Secretar de Stat pentru Comerţul Internaţional şi Preşedinte al Consiliului de Comerţ. Ea a preluat rolul suplimentar de ministru pentru femei şi egalitate în septembrie 2019.

A fost promovată la funcţia de secretar de Externe de către Johnson în remanierea cabinetului din 2021 şi a fost numită negociator şef al Guvernului cu Uniunea Europeană şi preşedinte al Consiliului de Parteneriat UE-Regatul Unit al Regatului Unit în decembrie 2021.

În urma demisiei lui Johnson, Truss a câştigat alegerile pentru conducerea Partidului Conservator şi urmează să fie numit prim-ministru al Regatului Unit la 6 septembrie 2022. 

Niciun alt popor european nu a avut atâţia lideri de sex feminin ca cel britanic

  • Franţa a avut doar doi premieri de sex feminin
  • Olanda – trei monarhi de sex feminin
  • Belgia – un singur premier de sex feminin.
  • Austria a avut un monarh, un premier şi doi preşedinţi de sex feminin
  • Germania a avut un singur cancelar şi un preşedinte de sex feminin (Germania de Est)
  • Spania a avut trei monarhi de sex feminin
  • Portugalia – doi monarhi de sex feminin
  • Italia n-a avut nicio femeie la conducere, dar există o legendă că ar fi existat un papă de sex feminin în secolul al IX-lea
  • Finlanda  trei premieri şi un preşedinte de sex feminin
  • Suedia – trei monarhi şi un premier de sex feminin
  • Danemarca – doi monarhi şi doi premieri de sex feminin
  • Norvegia – un monarh şi doi premieri de sex feminin
  • Polonia -un monarh şi doi premieri de sex feminin
  • Ungaria- doi monarhi şi un preşedinte de sex feminin
  • Bulgaria – un singur  premier de sex feminin
  • Grecia – un singur premier şi un singur preşedinte de sex feminin
  • Croaţia – un singur premier şi un singur preşedinte de sex feminin
  • Estonia – un singur premier şi un singur preşedinte de sex feminin
  • Letonia – un singur premier şi un singur preşedinte  de sex feminin
  • Islanda – doi premieri şi un preşedinte de sex feminin
  • Slovacia – un preşedinte şi un premier de sex feminin
  • Lituania – doi premieri şi un preşedinte de sex feminin
  • Macedonia de Nord  – un singur premier de sex feminin
  • Serbia – un premier şi doi preşedinţi de sex feminin
  • Malta – doi preşedinţi de sex feminin
  • Slovenia – un singur premier de sex feminin
  • Elveţia – cinci preşedinţi de sex feminin
  • Georgia – doi preşedinţi de sex feminin
  • Irlanda -doi preşedinţi de sex feminin
  • Turcia – un singur premier de sex feminin
  • Ucraina –  un singur premier de sex feminin
  • România – un singur premier de sex feminin
  • Moldova – patru premieri şi un preşedinte de sex feminin