Ion Cristoiu: Pentru Occident Rusia e o forţă stranie

• Ion Cristoiu: Pentru Occident, Rusia e o forţă. Dar o forţă stranie, venind de dincolo de civilizaţie. Petru cel Mare vrea să scoată Rusia în lume. Deciziile sale şochează, înspăimîntă. Biserica, atinsă în interesele majore, şopteşte peste tot că în ţar a intrat Satana.
• Ion Cristoiu: Cu toate acestea, ţarul Petru învinge. Explicaţia acestei enigme istorice ne-o dă dubla fire a lui Petru cel Mare. Prin multe din trăsăturile sale, ţarul e un occidental. Prin imensa majoritate a altora, el rămîne un rus autentic. Ba chiar, dacă ne gîndim bine, el e rus, rus pur şi simplu.
• Ion Cristoiu: Petru cel Mare e rus nu numai prin obsesia măreţii Rusii. El e rus prin tot ce face pentru a-şi impune planurile de occidentalizare, prin cruzimea sa, prin firea sălbatică, prin lipsa sa de scrupule. Dacă scopul rămîne occidentalizarea, mijloacele sînt pur ruseşti. Sînt mijloacele la care vor apela, decenii în şir, după aceea, toţi ţarii şi toţi primii secretari din fruntea ţării.

Am ajuns, ba chiar am trecut de Petru cel Mare cu lectura celor patru volume de biografii din cele mai vechi timpuri şi pînă azi tipărite de Larousse sub titlul Personalităţi care au schimbat istoria lumii.

Scurtul text introductiv la paginile dedicate lui Petru cel Mare, dublu faţă de cele sacrificate pe altarul altor personaje, îl fixează pe marele ţar ca pionierul unor dispute ce vor defini istoria ulterioară a Rusiei.

Printre acestea se numără: disputele Occident-Orient, Intrarea în veac – Rămînerea în veacul anterior, care marchează aproape toate marile dezbateri din spritualitatea rusească. Pe armura lui Petru cel Mare, Rusia era văzută de Occident ca un imens imperiu barbar obscur. Într-un film de cîteva ore consacrat marelui ţar, un oaspete rus la curtea împărătească a Germaniei muşcă sălbatec dintr-o pulpă de găină şi o aruncă peste umăr. Albe, delicate, prinţesele privesc pe furiş cu oroare. Pentru Occident, Rusia e o forţă. Dar o forţă stranie, venind de dincolo de civilizaţie. Petru cel Mare vrea să scoată Rusia în lume. Deciziile sale şochează, înspăimîntă. Biserica, atinsă în interesele majore, şopteşte peste tot că în ţar a intrat Satana. Masele de mojici bărboşi şi slinoşi, vîrîţi în straie ciudate, prosternîndu-se la vederea boierilor, cred şi şoptesc la rîndu-le.

Cu toate acestea, ţarul Petru învinge.

Explicaţia acestei enigme istorice ne-o dă dubla fire a lui Petru cel Mare. Prin multe din trăsăturile sale, ţarul e un occidental. Prin imensa majoritate a altora, el rămîne un rus autentic. Ba chiar, dacă ne gîndim bine, el e rus, rus pur şi simplu. Occidentalismul său e un produs al inteligenţei. Spirit neliniştit, dominîndu-şi veacul, Petru cel Mare n-avea cum să nu-şi dea seama că preluarea unor standarde occidentale e absolut necesară Rusiei. Contrar aparenţelor, ţarul se prosternează în faţa Vestului. Rus pînă la ultima fibră a sufletului său, el visează ca toţi precursorii, ca şi cei care-l vor urma, stăpînirea Rusiei asupra întregii Europe. El vrea să construiască nave nu pentru că l-ar fi fascinat bărcuţele suedeze, ci pentru că-şi dă seama de necesitatea unei flote pentru ambiţiile sale expansioniste.

Petru cel Mare e rus nu numai prin obsesia măreţii Rusii. El e rus prin tot ce face pentru a-şi impune planurile de occidentalizare, prin cruzimea sa, prin firea sălbatică, prin lipsa sa de scrupule. Dacă scopul rămîne occidentalizarea, mijloacele sînt pur ruseşti. Sînt mijloacele la care vor apela, decenii în şir, după aceea, toţi ţarii şi toţi primii secretari din fruntea ţării. Preferinţa pentru mijloace pur ruseşti îi garantează lui Petru supravieţuirea politică. Folosite cu mult mai multă dibăcie decît adversarii săi, aceste mijloace reuşesc să impună planurile lui Petru de occidentalizare a Rusiei.

Întrebarea e dacă putem vorbi de o veritabilă occidentalizare cîtă vreme mijloacele rămîn pur ruseşti.

Tot atît de bine, Petru cel Mare putea avea alte ambiţii. Net antioccidentale, de exemplu. Şi ele ar fi fost realizate la fel de bine ca şi cele de occidentalizare.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro