Recunosc treptele, n-am cum să mă înșel. Niciodată nu știai dacă urci sau cobori.
La Beirut – Hotel Commodore, la Bucureşti – Athénée Palace, la Saigon – Continental, la Phnom Penh – Templul, la Vientiane, pe malul Mekongului – Constelaţia. Hoteluri care odată mişunau de uneltitori, de colportori, conspiratori, spioni, freelanceri, şoptitori, orbitaţi cu toţii de o pletoră de atârnători, de împuterniciţi şi trimişi, de cocote colorate, făcându-te să te simţi înşurubat în miezul lucrurilor.
N-avem cum să nu-mi amintesc tocmai astăzi de Hotelul Pera din Istanbul. Metafabulos. Acolo au ajuns niște prieteni de-ai mei (doisprezece șoareci de bibliotecă și un motan analfabet).
Acolo, în Pera – „ultima şoaptă a Orientului în drum spre Occident”, vorba poetului ce-şi făcea veacul în barul cu fum şi oglinzi de la parter – acolo, într-o zi cu ploaie, ca asta, cineva l-a citat pe Herbert Clark Hoover: „Şi Christos avea 12 agenţi, iar unul dintre ei era dublu”.